Dacă ar fi fost să se ia după visurile și așteptările părinților, ar fi devenit diplomat. S-a lăsat, însă, ghidat de pasiunea sa, iar astăzi îmbracă hainele rolurilor pe care le joacă pe scena Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești. Născut în anul Revoluției, bucureștean get-beget, Andrei Radu a reușit, în cei nouă ani de relație cu scena, să câștige dragostea publicului, dar și să trăiască sentimentul acela că „am o viață în care nu muncesc, doar primesc bani pentru că iubesc eu o chestie: actoria”.
Nu și-a dorit nicio secundă un interviu din acela grav, fiindcă el mereu zâmbește, chiar și atunci când zice ceva serios. „Așa e și în viață”, îmi explică. Zilele trecute, când am stat de vorbă, Andrei se pregătea să reintre în rolul lui Mircea Aldea, din piesa „Gaițele”, acea satiră lucidă și dureros de actuală, care creionează un portret al micimii umane ascunse sub măști sociale și al incapacității de a evolua.
Din nou, o piesă „sold out” pe scena teatrului ploieștean. Și, din nou, o senzație absolut incredibilă pe care o simte un tânăr actor, venit din Capitală. Un om mereu uimit, chiar și după nouă ani de teatru, de „pofta” pe care o au ploieștenii, prahovenii pentru „scândurile care schimbă, prin puterea actorilor, viziunea asupra vieții”.
Vreau să aflu multe de la Andrei Radu. La fiecare întrebare, răspunsul e încărcat de emoție, dar și de o sinceritate dezarmantă. Nu joacă un rol, deși se pregătește pentru unul. E mândru de ce este și ce face și îmi transmite, zâmbind, că se hrănește sufletește și se menține viu prin reprezentațiile sale teatrale. Deopotrivă e fericit că a găsit formula de a îmbina frumos arta cu pedagogia. Toată discuția purtată cu el nu e altceva decât o mărturisire sinceră a unui om care a reușit să se identifice cu ceea ce el numește „cea mai iubită dintre meserii”.
Cine este Andrei Radu?
Păi, Andrei Radu e un cumul de tot ceea ce eu reprezint în momentul acesta. Adică, Andrei Radu e soț, e tată, e actor, e un om fericit, e un „tot” de experiențe, e fiul părinților lui. Nu știu, asta cu identitatea e ceva filozofic. Depinde unde sunt prins, acum, în seara aceasta, mă pregătesc pentru „Gaițele”, deci sunt actor.
De unde ideea de a face actorie?
Oamenii din jur îmi spuneau de mic că am această atracție de a fi în centrul atenției, de a mă da în stambă. În liceu am avut o profesoară de engleză, care ne-a propus să facem niște scenete în limba engleză, evident. Am fost așa de entuziasmat. Ce m-a bucurat a fost faptul că de la ea, de la această profesoară, am primit încurajări. Dar, recunosc, mi-era așa frică. Auzeam în jur: „e greu, o să mori de foame”, însă, nu mi-a păsat, am mers pe drumul meu.
Am mai auzit vorba aceasta, că „se moare de foame”, și din gura altor actori. De unde superficialitatea unei astfel de gândiri?
Nu știu dacă e superficialitate. Cred că e o supra grijă, să o numesc așa, mai ales dacă vine, ca în cazul meu, din partea părinților. E o chestie de parenting. Vrei ce e mai bun pentru copilul tău, vrei să fie în siguranță, vrei să aibă un serviciu stabil. Ei, părinții, trebuie să știe că al lor copil nu moare de foame din… considerente artistice.
Dar pe mine nu m-a interesat asta, nu țin la o astfel de gândire. Eu am o pasiune, am o plăcere, o atracție. Îmi place să transmit lucruri prin ceea ce fac, e ceva ce vine din mine și cu care rezonez, iar asta e tot ceea ce contează.
Ce te-a motivat de-a lungul vieții?
Când eram mic, mi se părea că sunt de neînțeles. Acum coordonez o trupă de teatru, aici, în Ploiești. Sunt copii de la C.N. „Nichita Stănescu”. Îmi zic de multe ori că le e frică de meseria asta, tocmai din considerentele expuse mai sus. Mi-e o milă de ei și îmi pare atât de rău.
Sunt, însă, și alții care sunt susținuți în tot ceea ce își doresc, iar asta mi se pare atât de frumos, fiindcă văd că acel copil nu este o proiecție a părintelului.
Revenind la întrebare, toată viața am fost motivat de următorul gând: dacă nu încerc, o să regret cât trăiesc, o să fiu un om frustrat deoarece nu am încercat. Motiv pentru care, zilnic, eu încerc. Încerc să ating suflete, să schimb percepții asupra vieții, să modelez caractere, totul prin prisma rolurilor jucate.
Asta le transmit și puștilor din trupa de teatru: încercați, dați-vă cu capul de pereți, vedeți voi dacă, cu datele pe care le aveți, sunteți făcuți pentru meseria asta sau nu. Încercați, însă. Altfel nu veți ști niciodată.
Pot ajunge actorii oameni bogați, apropo de mentalitatea unor că „artistul riscă să moară de foame”…?
O, da, dar nu mă dau exemplu pe mine. (n.red. râde). Sunt actori bogați datorită faptului că au muncit enorm, au găsit o liniște în teatru, fac și film, țin și cursuri, practic se implică în mai multe ramuri ale laturii artistice.
Eu am o viață decentă și trăiesc, deopotrivă, după acești nouă ani de actorie, acel sentiment că „uite, domnule, că se poate”. Cred că în orice moment pot muri fericit fiindcă fac ceea ce am visat mereu să fac.
Dacă nu era actoria, cine ar fi fost azi Andrei Radu?
Varianta mea de back-up? Hmmm, am absolvit Facultatea de Relații Internaționale și Studii Europene din cadrul Universității București. Acolo aș fi fost, undeva în zona diplomației, aveam o plăcere de a mă băga în seamă, de a comunica cu oamenii, de a-i simți.
Nu am luat-o pe drumul acesta, însă, am mers după ce mi-a dictat inima și sunt fericit în fiecare zi pentru alegere.
Cât de important este să știi că mergi la muncă, dar să nu simți asta?
Păi eu așa trăiesc. Eu nu mă trezesc dimineața cu gândul că merg la muncă. Am programul făcut pe luni de zile: repetiții, spectacole, filmări, premiere. Toate le fac cu bucurie. Da, trăiesc acea senzație că am o viață fără muncă și că eu primesc bani fiindcă iubesc o chestie: actoria.
Dar, totuși, în spate există talent, există multă muncă…
Știe cineva ce e talentul? (n.red. râde)
Nu te simți un om talentat, un om înzestrat?
E atât de delicat. Ba da. E foarte interesant. Eu mă simt eu și îmi place asta. Făcând o paralelă, vin la mine părinți și mă întreabă: e talentat copilul meu?
Și răspunsul care este?
Este fascinant, pot să îmi dau seama dacă un adolescent are înclinație, nu musai talent. E vorba de ceva din interior, de resursa umană, de o bogăție sufletească la care am acces văzând în ochii lor vulnerabilitatea, plăcerea, frica, toate trăirile și emoțiile posibile. Practic, vorbim despre felul fiecăruia de a fi și de a se lua foarte în serios cu ceva ce nu îi aparține, iar aici mă refer la textul care dă viață personajului.
Teatrul este, de fapt, o joacă după niște reguli extraordinar de serioase. Un loc în care ești faultat în secunda în care publicul nu te mai crede, ori în secunda în care tu nu te mai crezi, ca actor. Nici tu nu trebuie să te păcălești, dar nici publicul nu poate fi păcălit.
Eu am capacitatea de a ține oamenii în priză. Am acest meșteșug de a-i face atenți, de a ști ce îi amuză, ce îi îngrijorează, ce îi crispează. Am tăria de a fi în tot felul de situații, dar niciodată nu pierd controlul asupra meseriei mele.
Care este rolul preferat al lui Andrei Radu?
Rolul în care nu mă regăsesc absolut deloc. Pentru un actor nu e important neapărat să se regăsească. Provocarea e cea mai importantă. Acel ceva care te îndepărtează cumplit de ceea ce ești tu, ca ființă umană.
Un astfel de rol mă stârnește pe mine pentru că, spre exemplu, dacă joc un criminal, e ceva ce mintea mea nu poate înțelege, contravine firii mele. Iar, pentru a intra în pielea personajului, mă documentez, încerc să îl înțeleg psihologic vorbind. Am atât de mult de muncit și cea mai mare satisfacție e când cineva vine la mine și îmi zice: Doamne, mi-a fost frică de tine! Iar eu, atunci, îi zic: Perfect! Asta înseamnă că mi-a ieșit.
S-a întâmplat vreodată să uiți replica?
O da, și m-am panicat. Dar se întâmplă, îți fuge mintea….
Și cum te-ai „scos”? 😊
E o chestie tare frumoasă, e fascinantă mintea umană, cum lucrează ea. E o presiune interioară pe care o simți… Eu, când mi se întâmplă, stau așa, într-o pauză, e o tăcere, trag de cuvinte… Dar, de fapt, eu îmi relaxez creierul și aștept ideea înapoi.
Și spectatorii nu se „prind”?
Nuuu, pentru că e o meserie vie, nimeni nu știe textul, omul urmărește actul artistic. Eu sunt într-un disconfort maxim de căutare, dar e ca și cum tot eu am construit asta. Și colegii, ei, dacă văd că ești într-un blocaj, ajută. Noi ne simțim din priviri.
Cu alte cuvinte un actor fără colegii de scenă nu poate fi impecabil într-o piesă?
Păi asta contrazice actele artistice de genul One man/woman show.
Ai avut un astfel de rol?
Nu, dar mi-ar fi atât de frică. Nu din motive de text, ci pentru că aș fi în fața publicului doar eu, cu tot ce am construit singur, fără niciun ajutor, doar vulnerabil în fața oamenilor.
Sunt actorii vulnerabili?
Numai așa suntem. E o meserie atât de delicată, încât se pleacă de la faptul că trebuie să fii vulnerabil. Să ai curajul să stai în fața unui public, să rostești lucruri, să fii adevărat, să fii sincer.
Cum e publicul teatrului ploieștean?
E ceva nemaiîntâlnit. Nici în București nu există o așa „poftă” pentru teatru. Nu știu de unde vin atâția oameni. În nouă ani am avut aproape toate spectacolele „sold out”. E incredibil de frumos.
Cum s-ar „traduce” acest lucru?
Că oamenii au nevoie de artă, de acest dialog viu și e minunat că se întâmplă. Este cel mai frumos răspuns la tot ceea ce facem noi.
Ce simte un actor când, la finalul piesei, publicul se ridică și aplaudă?
Eu simt că mi-am făcut treaba. Nu mă simt copleșit de o naivitate de genul: vai, nu mă așteptam. Practic, acela a fost scopul meu, de a emoționa și a schimba ceva în sufletele oamenilor.
Ți s-a întâmplat vreodată să plângi, fiindcă reacția publicului a fost copleșitoare?
Am plâns, da. Îmi amintesc că a venit un domn la mine, la un moment dat și mi-a mulțumit că a văzut, prin rolul meu, cum nu vrea să devină vreodată. S-a întâmplat după spectacolul „Acasă la tata”. M-a blocat, mi-au dat lacrimile atunci.
Cu ce sentimente vrei să plece spectatorii după o piesă în care joci?
Vreau să plece modificați fie rațional, fie emoțional.
Este actorul secătuit de energie după ce pune în scenă un rol, ori din contră, pleacă încărcat?
E stors de energie, da. Dar e un sentiment plăcut. Oarecum e ca în sport. Consumul e uriaș, dar rezultatul este atât de plăcut…
Întrebări fulger pentru Andrei Radu:
- Cel mai mare critic al tău – Eu 😊
- Cel mai mare vis – Să fiu actor
- Cel mai fain actor – Nu am un răspuns, sunt atât de mulți
- Continuă propoziția: Fericirea este atunci când… Faci ceea ce iubești
- Cea mai mare slăbiciune – Autocritica
- Ce detestă Andrei Radu – Lipsa de respect
- Ce admiră Andrei Radu – Profesionalismul
- Comedie sau dramă – Dramă, fiindcă mă provoacă
- Sfat pentru un tânăr care vrea să devină actor – Încearcă, altfel o să regreți toată viața și o să ajungi la opusul definiției fericirii
