Orașul Ploiești, printre clădirile futuriste, străzile aglomerate de traficul intens, ascunde adevărate povești de viață, adevărați eroi naționali, oameni demni de tot respectul.
Într-o după-amiază frumoasă de toamnă, când razele soarelui pătrundeau printre ramurile copacilor, în curtea unei case îngrijite, îl găsim într-un balansoar, la umbra unui copac pe domnul Pândici Vasile, colonel în retragere, fost luptător și prizonier pe front în cel de-al Doilea Război Mondial. Anii grei și suferințele au săpat adânc pe chipul veteranului de război, în vârstă de 101 ani, însă ochii calzi și albaștri zâmbeau în amintirea vremurilor trecute.
Născut la data de 5 iulie 1913, în comuna Crivina din județul Mehedinți, în familia unui preot cu șase copii, Vasile Pândici povește cum o dată cu venirea războiului viața sa avea să se schimbe, anii petrecuți pe front fiind desprinși parcă dintr-un film de groază.
Înainte de izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, viața era frumoasă, oamenii erau simpli și modești, dar totodată fericiți cu ceea ce aveau ,,Vremurile de atunci erau frumoase, copilăria mea a fost frumoasă. Eram șase frați. Eu fiind cel mai mare mă ocupam de treburile casei, ajutam în gospodărie și pe tata când lucra la primărie. Aveam de toate”, povestește eroul nostru.
A iubit foarte mult școala, așa cum spune chiar el ,,Mi-a plăcut să învăț. Am mers la școala normală <<Domnul Tudor>> din Turnu Severin, am învățat matematica, drept pentru care mi-a prins extraordinar de bine pe traseu”. Tradiția în familie era ca fratele cel mare să se facă preot. ,,Mama voia să mă fac preot ca să duc tradiția mai departe, dar eu nu voiam”.
La vârsta de 11 ani, a fost nevoit să renunțe la școală. Tatăl său bolnav de cancer, moare, iar Vasile, fiind cel mai mare dintre frați preia ,,conducerea” la treburile gospodăriei și are grijă de aceștia. Înainte de a merge pe front, la 18 ani face armata la Grăniceri, în București. ,, Frații mei au mers la școala de meserii, iar eu am intrat în armată și am avut cea mai multă școală din tot regimentul acela, drept pentru care într-o zi am fost trimis să fac de gardă la Palatul Regal din București. L-am cunoscut pe Regele Mihai”, spune veteranul nostru.
Trei ani a făcut Școala Specială de Instrucție la Brașov, iar apoi a fost repartizat la Ploiești la Școala de ofițeri de rezervă în Regimentul 7 Infanterie. ,, După ce am fost repartizat în Ploiești, a venit războiul”, relatează el.
Coșmarul deportării în Siberia
Este trimis pe front să lupte alături de armata română și de cea germană împotriva rușilor. A luptat pe ambele fronturi, în est și în vest, și pe ambele a căzut prizonier. Alături de el au fost luați prizonieri generali, ofițeri superiori sau inferiori, dar mai ales foarte mulți soldați.
Sunt multe amintiri din război pe care veteranul nu le va uita niciodată ,,Nu am să uit în viața mea cum nemâncați fiind, am găsit un cal mort pe câmp. Toți s-au repezit și au mâncat, eu nu am ajuns.”
A trăit coșmarul deportării în Siberia. „Ne-au luat prizonieri la Cotul Donului și de acolo am mers pe jos până în Tula, unde era o mină de cărbuni inundată de nemți și era zapadă de trecea peste cap. Am fost obligați să spargem toată gheața. Scoteam câte unu, doi, trei morți de fiecare dată. Dacă nu te mișcai încontinuu și voiai să te odihnești, înghețai și mureai”, își amintește el. Drumul până la Tula a fost anevoios și greu, cu foarte mulți morți. ,,Nu ne dădeau de mâncare nimic, iar într-un post ne-au dat pește sărat fără apă. Pentru a ne potoli setea, sugeam niturile de la vagon. Când am ajuns la Tula, am coborât din vagon și pe câmp era o fântână, iar majoritatea s-au repezit să bea apă. Au făcut dezinterie”.
Talentul la desen i-a salvat viața
Ajuns în Lagărul 101, Vasile Pândici cântărea 38 de kilograme. Acest lucru i-a determinat pe ruși să nu-l trimită la munci grele, ci să facă curățenie la șefi. ,,Rușii țineau la români!…”, spune el. În cameră stăteau câte 24-25 de inși, iar mâncarea era puțină, formată din 4 cartofi și colțuri de pâine uscată. Își amintește cum stând la masă împreună cu camarazii săi, aceștia cădeau și mureau cu farfuria și lingura în mână. Anii petrecuți în Siberia au fost foarte grei, însă datorită talentului său nativ la desen, a supraviețuit regimului de detenție. Comandantul lagărului a apreciat talentul, drept pentru care i-a ușurat munca, mâncarea i-a fost îmbunătățită, iar Vasile Pândici a ajuns de la 38 de kg la 92 kg. ,,Am făcut planul lagărului și portretul șefului bucătar. În cinci, șase luni de zile am ajuns la 92 kg de nu mă puteam încheia la bocanci. Desenul mi-a salvat viața”, spune veteranul de război.
În lagăr la ruși a stat timp de 2 ani, apoi timp de un an de zile a fost luat prizonier la nemți. ,,M-au dus pe jos până în Viena o lună de zile și dormeam noaptea afară. Ploua pe noi. În Viena am fost ținut prizonier la închisoarea <<Maria Tereza>> până când rușii au bombardat orașul. Toată Viena a fugit.”
Amintirile războiului vor fi mereu prezente în viața acestuia, imaginile care alcătuiau peisajele sinistre din jur și oamenii răniţi, care se stingeau pe câmpul de bătălie, nu le va uita niciodată.,,Războiul e nenorocire”, subliniază Vasile Pândici.
În toată această perioadă, nu a luat legătura cu familia. Pe cei dragi i-a lăsat acasă cu gândul că se va întoarce cândva. Când a plecat pe front era căsătorit și avea o fată. Familia acestuia nemaiștiind nimic, îl dăduse dispărut.
Condamnat la muncă silnică
După terminarea războiului, veteranul s-a întors pe jos acasă de la Viena la Timișoara. ,,Din sutele de mii de oameni care au luptat, s-au mai întors foarte puțini, majoritatea murind în Siberia. Am plecat pe front de pomană, de pomană, nu trebuia, nu am tras un glonţ, nici în ruşi, nici în nemţi”, relatează Vasile Pândici.După ce a trecut prin ororile războiului, ajuns în țară, eroul nostru, care a luptat pentru patrie și pentru popor alături de Națiunile Unite până în munții Tatra, este arestat și ,,condamnat de Stalin la 10 ani de muncă silnică, pentru că nu trebuia să cad prizonier la nemți, ci trebuia să mă împușc”, spune el. Familia i-a fost mereu alături și datorită unor avocați foarte buni i s-a redus pedeapsa la 3 ani de zile. După ispășirea pedepsei, acesta renunță la armată și încearcă să-și caute de muncă, însă nu este primit nicăieri. Astfel, ajunge să lucreze, pentru a-și ajuta familia, timp de 25 ani, la un aprozar de legume și fructe. ,,Am fost ofițer, subofițer și am ieșit la pensie zugrav vopsitor”.
Desenul cel mai bun prieten
Talentul la desen nu-l irosește. În țară, merge la cursuri de pictură 3 ani de zile. Și aici, la fel ca în Siberia, ,,desenul a fost cel mai bun prieten”. A vândut tablouri pentru a-și ajuta și întreține familia. A pictat și pictează și acum la vârsta de 101 ani.
Distincțiile, medaliile, diplomele oferite de nemți și tot ce a însemnat războiul nu le-a păstrat. A vrut să dea uitării teama și amintirile groaznice ale războiului. Singurele lucruri păstrate sunt tablourile sale aranjate frumos în fiecare cameră și distincția oferită din partea Asociației Naționale a Veteranilor de Război.
Tinerii din ziua de astăzi trăiesc în liniște și pace, însă nu se gândesc că acestea se datoreză celor care s-au jertfit pentru liniștea lor și pentru ceea ce este România astăzi. În prezent, dintre cei care au supraviețuit frontului și au apărat țara și acest popor mai trăiesc foarte puțini. Ei sunt ultimii eroi.
Text si foto: Gorgan (Munteanu) Alexandra Elena
