Porcul, oaia și alcoolul versus turcul cu pistolul. “Pseudo culinaris domesticus”: mititeii, sarmalele unioniste și scurtul drum de la pâine la mămăligă. Mituri sau realități istorice?
Dacă ne gândim la unicitatea unor neamuri europene, cum ar fi de exemplu cel al sarzilor sau al bascilor, cu limbă proprie, tradiții și culturi proprii și nealterate de invazii succesive ori imixtiuni externe este clar că devine dificilă realizarea unor analogii atunci când vine vorba despre o tipologie a neamului nostru.
Tocmai pentru că aici s-au îngemănat multe culturi, melanjuri lexicale ori tradiții ce ne-au influențat existența de-a lungul istoriei, vom încerca în cele ce urmează să căutam o anume tipologie românească.
Să luăm ca exemplu gastronomia noastră: În mititeii pe care îi revendicăm ca fiind doar ai noștri avem, că ne convine sau nu, ceva turcesc, ceva sârbesc dar și un pic de grecesc și chiar persan sau mongol. Aici nu vorbim despre legenda cu descoperirea micului de către grataragiul de zalhana antebelică a ce rămas fară maț de oaie pentru cârnați. Este frumos romanțată, nu zic nu, însă nu știm dacă și adevărată. Ce este real însă este faptul că mâncarea asta, fie ea pljeskavica, kofta, arrosticini, kafta, kofte sau mic ori că vine de la Apus sau din Balcani, Levant ori Orient, ea se prepară întodeauna din carne tocata, gătită la jar, pe țepușe sau nu, sub diverse forme și denumiri.
Sarmalele unioniste din carne de purcel. Tăria, otomanii și scurtul drum de la pâine la mămăligă.
Chiar și în sarmalele noastre avem pe alocuri ceva influențe balcanice, austro-ungare, greco-turcești dar și ebraice. Diferențele majore constau în compoziție și în felul cărnii, însă modalitatea de preparare și rețetele sunt pretutindeni, tot cam aceleași.
Varza murată cu care am învelit la un moment dat sarmalele noastre vine din gastronomia ebraică și a înlocuit frunza de viță turcească. Carnea tocata în amestec cu orezul, vin din zona mediteraneană or bucățile de costiță afumată, carnea din compoziție, mărunt garnisită cu boia de paprică, precum și polonicul de smântână de lângă sarmelele din strachină, au venit, toate dimpreună, vrem-nu vrem, pe filieră apuseană, din zona austro-ungară.
De mai bine de o jumătate de mileniu, românașul nostru consumă cu precădere carne de purcel, mai mult de nevoie decât din plăcere! Strămoșii noștri consumau îndeosebi carne de miel, berbec și oaie, nicidecum de porc, deoarece știm bine că noi am fost dintotdeauna un popor pastoral, mioritic.
Citește și: Radio Prahova împlinește astăzi 30 de ani! Să vă povestesc despre cum a fost la început
Doar că odată cu invaziile hoardelor selgiucide venite din pustiurile Asiei Centrale, Pamirului și Mongoliei, cavalerii vremelnic convertite la islam ce consumau cu precădere carne de oaie sau capră, prădând satele și lăsând ogrăzile țăranilor noștri vitregite de aceste cornute, iată cum ne-am adaptat și noi la vremurile grele și am început să creștem și să consumam purcei, tocmai pentru că invadatorii noștri nu-i consumau din cauza restricțiilor dure, impuse de islam. Și iată cum, sarmalele noastre cele de toate zilele, chiar dacă prima data au venit de la turci și erau din carne de oaie, ele cu timpul au fost perfectionate de noi, ajungând încet-încet, ceea ce au devenit ele astăzi: o mâncare unionistă.
Așa că în loc să ne dezbine, sarmalele din carne de purcel, ne-au unit! Fix asta ne dă certitudinea că suntem de la un capăt de țară la altul, români neaoși. Pentru că le găsim și le consumăm cu plăcere, în toate bucătăriile țării. Cu mici diferențe și influente zonale, găsim sarmalele din Crișana și până în Muntenia și Dobrogea, din Bucovina și până în Banat, din Oltenia și până în Maramureșul istoric.
Am putea spune, forțând cumva nota, că sarmalele reprezintă, la fel ca și limba națională, singurul reper unanim prezent în toate casele românilor de pretutindeni, ele fiind dacă vreți, liantul nostru de unicitate culturală, de tipologie pur românească.
Citește și: Meseria de pedagog prin ochii unei tinere
O altă dovadă a faptului că am apelat la nevoie și nu la dorință ori plăcere este și băutura domestică preferată a românului (pe lângă vinul de buturugă). Ma refer la acea tărie ancestrală care, încă de pe vremea dacilor a fost, ca și la varegi (vikingi), miedul și nicidecum țuica, horinca ori pălinca.
Abia când popoarele musulmane invadatoare au descoperit că pot consuma și ele mied, un soi de distilat din miere de albine, “fentând” cumva scripturile profetice mahomedane ce interzic “ad literam” consumul de băuturi alcoolice “obținute din fermentarea cerealelor sau a fructelor”; abia atunci, cum spuneam, strămoșii noștri au renunțat la consumul de mied, evitând astfel confiscarea lui de către păgânii care le prăduiau pivnițele, bându-le licoarea strămoșească. Astfel, oamenii de rând, nevoiți fiind de împrejurări au trecut treptat la macerarea și distilarea fructelor (prune, mere, pere) ori a cerealelor (orz, grâu, ovăz).
În privința berii, nici nu are rost să discutam despre vreo tradiție la noi, pentru că nu avem așa ceva. Primele micro-producții de bere din hamei și orz de la noi au apărut abia la sfârșitul secolului XVIII, în Transilvania (Sibiu, Cluj) pe filiera prusaca iar în Bucovina și Basarabia (Rădăuți, Cernăuți) pe filiera bohemian-leșească.
Citește și: Vrem ca poliția să nu aibă atitudine haiducească, pentru ca noi să o avem golănească. Proiectul care poate interzice ”pânda” cu radarul
La fel s-a întâmplat și cu consumul mămăligii din porumb în detrimentul pâinii din grâu. Noi zicem că mamaliga e a noastră dar uităm că porumbul a fost adus în Europa abia pe la 1500. Este știut faptul că până aproape de finalul primului mileniu, strămoșii noștri consumau un soi de turte dospite făcute din făină de mei, hrișcă ori sorg. După anul 1000 abia, și doar vreme de vreo 500 de ani s-a cultivat pe meleagurile noastre cu precădere grâul pentru pâine.
Apoi, la mai bine de un secol de la descoperirea Americilor, undeva în timpul domniei lui Mihai Viteazul, a fost introdus porumbul și în Europa de Est și astfel au început și la noi ca aceste culturi de porumb să le înlocuiască pe cele de grâu. Totul a apărut ca și în exemplul de mai sus dintr-o nevoie existențială și nicidecum din plăcere ori fandoseală culinară și știți de ce?
Pentru că grâul era confiscat mereu și umplea sub formă de tribut hambarele de la “Stambul” sau “Viana”, țaranul român a fost nevoit încă odată să se adapteze și să își cultive pământul cu porumb, consumând cu precădere celebra de-acum mămăligă în detrimentul pâinii. În înțelepciunea sa, țăranul roman a observat atent și a cugetat chibzuit asupra unui fapt foarte curios: nici austriecii și nici turcii nu se dădeau deloc în vânt după mămăligă.
Dorul, praful și curentul. Mit sau realitate?
Acum, lăsând la o parte influențele gastronomice vreau să aduc în discuție și cele trei chestiuni care, cred eu, dau și ele la rândul lor, unicitate acestui neam. Rămâne să decidem împreună dacă ele sunt pozitive, negative ori neuter, din punct de vedere strict identitar.
Prima dată aș dori să discut despre cuvântul “dor” care după cum știm este intraductibil în alte limbi de pe glob. Majoritatea dialectelor și graiurilor de pe mapamond fac referire, în exprimarea de referință, la o “lipsă de”, “nevoie de” însă din păcate, ele sunt toate niște sintagme, expresii terne și nicidecum cuvinte singulare care să exprime dorul, așa cum îl înțelege dealtfel românul neaoș.
Aceste alocuțiuni alienante, nu sunt nicidecum capabile să exprime comprehensibil, într-un singur termen, sentimentul de DOR, așa cum îl înțelege orice român. Așa că, putem spune că la capitolul romantic, melancolic și sentimental, stăm foarte bine, având în bagajul nostru lingvistic, acest cuvânt unic în lume.
Acum, poate cine a călătorit pe-afară a remarcat faptul că, atunci când mergi de exemplu în vizita, la pas, prin Budapesta, Praga, Varșovia, Berlin, Oslo ori Bratislava, încălțat fiind fie cu o pereche de pantofi clasici ori alte încălțări sport vei avea plăcuta surpriză să constați faptul că, seara, la revenirea în cameră, nu vei fi nevoit să îți ștergi de “praf” încălțările. Acolo, în restul Europei, praful nu există pe străzi, a dispărut subit, a fost cumva eradicat în restul Europei precum ciuma sau rujeola. Și totuși, cuidat este faptul că nouă au uitat să ne dea rețeta lor secretă.
Citește și: Cotidiene masculine: Ne trezim, ne spălăm, uneori chiar și pe dinți
Fie că locuim în București, Ploiești, Craiova sau Botoșani, la finalul zilei, încălțările noastre sunt în mod invariabil, prăfuite. Așa că, municipalitățile noastre ar face bine să afle cumva și ele secretul restului europenilor astfel încât, noi, românii să nu mai dispunem de această rușinoasă unicitate în a avea inflație de praf pe străzile orașelor și implicit pe încălțările, hainele ori plămânii noștri.
I-am spus odată unui strain, că sunt puțin răcit deoarece am stat în curent. Am remarcat că efectiv era de-a dreptul contrariat și plus de asta, nu înțelegea termenul (chiar dacă acesta există în limba engleză). Se pare că occidentalii nu înțeleg cuvântul „curent” în contextul în care îl interpretăm noi; mai ales atunci când dăm vină pe el ca fenomen cauzator al guturaiurilor noastre văratice. La noi, în anotimpul cald, atunci când ai ferestrele și ușile vraiște, riști ca invariabil să răcești din cauza că “te-a tras curentul”.
Ei bine, constatarea mea este că în occident, pur și simplu acest concept nu există! Și nu pentru că ei n-ar înțelege fenomenul prin care se crează curentul de aer dintr-o locuință, ci pentru că ei nu fac niciodată legătura logică între răceală și statul în curent. Ei consideră că răcești doar pentru că ai contactat un virus, punct. Nicidecum pentru că ai fi făcut un duș și apoi ai fi stat, din neglijentță, în curent. Habar n-am cine are dreptate, ei sau noi dar aparent, din punctul ăsta de vedere se pare că suntem singurul popor care răcește dacă stă în curent. Dacă aveți dubii în privința nedumeririi străinilor în fața acestui fenomen unic, tipic românesc încercați și voi experimentul 😊.
