Când au trecut 30 de ani? 3 aprilie 1993 – 3 aprilie 2023. O viață de om… Unii dintre voi ați crescut cu Radio Prahova, alții, mai norocoși, am crescut în Radio Prahova. Acolo mi-am început drumul în presă, exact acum 30 de ani, așa că am ce să vă povestesc.
Bine, unele nu sunt chiar de povestit, dar o să încerc să mai coafez/tai din ele 🙂
Nu prea aveai ce asculta în FM, în 93. Se auzea doar Radio România Tineret. Nu exista altceva. La un moment dat, butonând aiurea un radio prin casă, aud ceva… ”Radio Prahova… efectuăm probe tehnice!” Cred că era prin februarie-martie. Peste alte câteva zile am auzit ceva despre angajări DJ. Atât mi-a trebuit! Multă minte nu prea aveam la 19 ani, iar asta chiar a fost o provocare, mai ales pentru un student.
Cum-necum, m-am trezit făcând prima noapte la radio, alături de regretatul Marius Apetri... Nu o să uit cum îmi tremurau ”creioanele” sub masă. Cică, dacă nu-ți tremurau picioarele, însemna că ești nesimțit, că nu ai emoții. Cu alte cuvinte nu ești tocmai potrivit, pentru că nu comunici. Era și asta o lecție. Îmi amintesc ce mi-a spus Marius: ”Nici eu nu am experiență, chiar dacă sunt puțin mai mare, dar atât îți zic: în viața asta mi-e teamă doar de penibil. Să nu facem vreo tâmpenie, că eu nu mai ies pe stradă.” Am făcut destule, dar ieșeam fără emoții, la gândul că nimeni nu știa cum arătăm.
La început, habar nu aveam despre ce vorbeam, cred că prezentam muzică și spuneam bancuri. De la a doua intrare pe post nu mi-au mai tremurat picioarele, dar a crescut exponențial nebunia debitată pe post. Unul nu era cu toate țiglele pe casă în acea echipă.
Au venit apoi spectacolele aniversare, aproape în fiecare an, la show-rile care umpleau până la refuz Sindicatele, Sala Sporturilor sau blocau centrul Ploieștiului venind Iris, Holograf, Bănică Jr, Voltaj, Laura Stoica, Pasărea Colibri cu Moțu Pittiș, Mircea Vintilă și Mircea Baniciu, Vacanța Mare, Hi-q și, Doamne!…, câți alții, toți aflați la momentele respective în topul preferințelor. La fel de spectaculoase erau și chefurile de după, dar din motive obiective nu insist asupra lor. 😉
Cam o dată pe săptămână, prin diverse locuri din oraș, ne întâlneam cu ascultătorii. Așa comunicam cu ei. Ne trimiteau și scrisori, saci întregi pentru fiecare. Imaginați-vă că atunci nu era internet, nici pagerele nu apăruseră, telefoanele mobile nici atât. Vorbeam la un telefon fix. Și trebuia să citești… să citești cât mai mult, ca să ai habar despre ce vorbești. Neavând net, citeam cărți. Ce hal de oameni și noi…
În rest, pe post, fiecare era liber să difuzeze ce vrea
Nu exista play-list, nimeni nu ne impunea ce să facem în materie de muzică. Nu promovam toate gloabele cu pretenții de vedete, care după o piesă îndoielnică dispar așa cum au apărut… E drept că, din când în când, se deschidea ușa de la regia de emisie și vedea o figură tunând: ”Vasilescuuuu!!! Iar dai Sepultura sau Metallica la prânz, pe post??? Hai, măăă, dă-o-ncolo! Poate mânâncă și oamenii ăștia și se îneacă pe muzica ta.”
Era doamna Carmen… soția șefului Gabi, adică șefa, na! Zâmbeam și schimbam, apoi iar o comiteam și iar… ”Vasilescuuuu! Hai, măăăă…” Apoi, văzând că n-are cu cine, îndulcea tonul: ”Claudeluleee, hai, pune și tu niște muzică pentru oameni, te rog!” Dacă eram în locul lor, mă dădeam afară. Pe toți îi dădeam, pentru că nu era vreunul zdravăn, după cum recunosc cu seninătate/senilitate. Dar fără asemenea specimene nu făceai radio. Și au/am făcut!
Nici măcar CD Player nu aveam pe atunci. Când l-am văzut pe primul, am crezut că e invazie de OZN-uri. Eram generația care încă se încălța cu fesul
Dădeam muzica de pe casete și viniluri, DJ-ială, cum ar veni, din aia adevărată. Aveam un mixer audio, parcă o copie rusească după un celebru model Marshall. Era atât de mare, că dacă îi puneai două porți, puteai să joci fotbal pe el. Cam înghesuială, dar jucai.
Trăiam și respiram prin asta. Niște nebuni liberi să se exprime cum simt, cu o oarecare urmă de decență. Cei care ne ascultau noaptea știu că dispărea decența cam după ora 23. Dispăream de la Party din radio la chefurile de prin oraș, eventual se mutau chefurile la noi și continuam tămbălăul pe post.
Ghici… cine a înjurat primul pe post??? (și ultimul)
Eram și noi tineri. Foarte tineri. Și stăteam cu ”deștele” pe căile de la microfoane, să le închidem la timp, înainte de a scăpa vreo perlă lingvistică. Atât de atenți eram încât, deși cei mai mulți aveam un limbaj puțin spus colorat, nu am scăpat nimic pe post. Cu o excepție…
În weekend, cred că sâmbătă, pe la prânz, era o emisiune pentru copii. Era prezentată de colega Monica și un băiețel. Avea vreo 7-8 anișori. Spun ei povești, fac și niște concursuri și ajung la final, la momentul în care își iau la revedere. Cel din regie era relaxat, pregătit să apese play pentru piesa de final, moment în care aude în căști: „La revedere, copii! Și mai duceți-vă-n…”
Am murit toți cei care auzisem. Pentru că de auzit nu auzise doar cel din regie, rămas înțepenit și cu mâna anchilozată pe calea de la microfon. Auzise toată suflarea și nu era puțină. Copilul, na… ca un copil care auzise și el pe la școală tot felul de prostii și s-a gândit că n-ar da rău să mai coloreze emisiunea.
N-a mai intrat pe post bietul copil, iar noi am putut să râdem abia peste câteva zile, cu lacrimi. De atunci, de câte ori ne luam ”la revedere”, ne suna în minte vocea coleguțului junior. Nu vă imaginați cu ce viteză închideam microfonul. Nu că am fi zis la fel, că nu aveam nimic cu ascultătorii, din contra, dar să nu cumva să… Doamne ferește!
Așa au fost primii 6 ani…, apoi drumurile noastre s-au separat, dar am rămas prieteni și o parte din sufletul meu a rămas acolo, pe 99,2 (inițial fusese 69,26, apoi frecvența est s-a mutat în FM vest).
Și pentru că am amintit de regretatul Marius Apetri, primul meu coleg de emisiune, dispărut prematur, cu același regret amintesc și despre un alt prieten drag, Gabi Dobre, dar și despre fosta noastră colegă, Petronela Zegheru, plecată și ea de puțin timp. Am râs cu acești omuleți cât pentru 10 vieți și am trăit câțiva ani atât de intens, de parcă m-aș fi bucurat de 1000 de ani de viață frumoasă. Noi mai trecem, Radio Prahova rămâne…
Abia așa realizez că au trecut 30 de ani din acea primă zi de Radio Prahova. Parcă totul a fost ieri… La mulți ani, dragi foști colegi, actuali redactori și DJ! Pe unii nu vă cunosc, dar ne vom vedea astăzi, la aniversarea Radio Prahova! Mulțumesc pentru invitație! Voi fi acolo și sigur iese iar circ, adică radio așa cum e… un radio. Puțin despre primii 6 ani am povestit eu, pentru restul de 24 aveți… microfonul.