Consiliul Județean Prahova a publicat un nou episod al seriei de articole ”Prahova de poveste”. Textul de mai jos este dedicat medicului anestezist Emanuela Zaharia, din Câmpina.

Sunt în jurul nostru oameni care nu contenesc în a ne fi un exemplu, oameni care ne uimesc, care sunt modele şi care au poveşti de viaţă pentru care cuvintele şi talentul scriitoricesc nu sunt suficiente în a le reda. Ne sunt repere adevărate şi, poate, bunul exemplu pe care ni-l oferă ne va pune pe gânduri şi ne va determina, într-un fel sau altul, să le continuăm acţiunile.

Iar când vorbeşti de prahoveni emblematici, nu ai cum să nu te opreşti şi asupra doctoral Maria Emanuela Zaharia, medic anestezist și un „pionier” al asistenței sociale, fiind prima care a pus bazele, în anii ’90, unui centru de tip familial.

Trecută de 70 de ani, n-a ezitat să facă gărzi chiar de la începutul pandemiei, când mulți din breasla sa dădeau „bir cu fugiții”. A salvat suflete din ghearele morții, dar și din cele ale abandonului. N-a dat naștere, dar a uitat numărul copiilor pe care i-a avut în plasament, protejându-i și educându-i cum a știut mai bine. Pe trei dintre ei i-a înfiat.

Citește și Trei ore de coşmar în UPU de la Spitalul Judeţean Prahova

L-a descoperit pe Dumnezeu la vârsta adolescenței, când a vrut să afle care îi este rostul aici, pe Pământ… L-a aflat, iar de decenii bune își îndeplinește misiunea cu mult devotament și suflet. Și-a descoperit o boală de ceva timp, dar n-o sperie sfârșitul… Oare cine scapă de el?! Uimește și fascinează când o vezi șofând, organizând lucruri, plătind facturi direct de pe telefon.

Dar să luăm povestea pas cu pas. Născută în 1949, la București, în plină perioadă de înrădăcinare a ideologiei comuniste, Emanuela Zaharia era privată încă de copil de informaţii despre credinţă, religie, Dumnezeu. Totul trebuia privit unitar, iar teoriile marxiste erau singurul crez pe care copiii trebuia să-l cunoască în acei ani.

Într-o familie cu un bunic preot, cu mama – cadru medical şi cu tatăl-cadru militar (genist), dar pe care perioada comunistă i-a „recalificat“ în casnică şi muncitor la Drumuri şi Poduri, tânăra Emanuela auzea când şi când vorbindu-se despre Dumnezeu, Evanghelie, sfinţi… Nişte „aberaţii“, un soi de poveşti din alt secol, dar despre care atât ea, cât şi alţi copii erau sfătuiţi să anunţe la şcoală dacă le auzeau pe acasă. Nu şi-a denunţat niciodată părinţii, dar nici nu a crezut în ceea ce auzea.

Părinţii erau originari din Ardeal, dar au emigrat în Bucureşti. Sub îndrumarea lor, atât ea, cât şi şi fraţii săi s-au îndreptat încă de mici spre muzică: „eu cântam la pian, iar ei la vioară și la violoncel“.

Citește și Seefeld, o stațiune din Tirol unde îți poți petrece vacanța indiferent de anotimp

A intrat la Liceul de Muzică, însă pe măsură ce anii treceau, şi-a dat seamă că nu este dotată fizic să fie în prim-plan. „Minionă fiind, aveam mâna mică şi aş fi fi fost doar pianist acompaniator. Aşa că a fost momentul să mă reprofilez, iar în clasa a X-a m-am îndreptat spre un profil cu matematică pentru că puteam da, ulterior, la orice facultate. M-am transferat la Liceul «Emil Racoviţă» şi am început meditaţiile la matematică, având în gând să devin inginer silvic pentru că iubeam mult natura“, ne-a mărturisit interlocutoarea noastră.

„Întâlnirea“ cu Dumnezeu

Adolescenţa însă aduce o schimbare de comportament şi în plan spiritual. Pe la vreo 14 ani s-a confruntat cu o criză existenţială. Voia să ştie care-i este rostul pe Pământ, ce vrea şi ce poate oferi oamenilor şi în ce/cine crede.

Disperată de lipsa răspunsurilor, a fugit în Bucegi, iar timp de câteva zile, părinţii n-au ştiut de ea. A fost momentul în care ai ei au dus-o la psihiatrie pentru a înţelege de ce a fugit şi de teama de a nu repeta sau nu a amplifica astfel de aventuri.

Mâna care a îndrumat-o întotdeauna a fost cea a mamei. I-a arătat noi perspective şi a dus-o faţă-n faţă cu oameni cu o greutate a experienţei de viaţă şi a cuvântului. Astfel, uşa către descoperirea lui Dumnezeu avea să-i fie deschisă de către o mătuşă mai îndepărtată care era călugăriţă şi de un unchi care era preot, ambii foşti deţinuţi pentru convingerile religioase.

În urma recomandărilor lor, avea să citească şi două lucrări interbelice care au marcat-o şi aveau să o ducă şi mai aproape de Biserica Greco-Catolică, una de care s-a simţit mai apropiată şi prin prisma muzicii la orgă, dar şi a modului de transmitere a mesajului.

Una dintre scrieri este despre Sfânta Fecioară de la Fatima şi modul în care s-a arătat, în 1917, în fața a trei tineri păstori portughezi, Lucia Santos și verișorii ei Jacinta și Francisco Marto, cărora le-ar fi dat trei secrete. Potrivit interpretării catolice oficiale, cele trei secrete implică descrierea iadului: Primul și al Doilea Război Mondial și încercarea de asasinare a Papei Ioan Paul al II-lea. Ce-a de-a doua lucrare este „ Istoria unui suflet“ a Sfintei Tereza de Lisieux.

Înainte de majorat a primit şi prima împărtăşanie, având nevoie însă de acordul tatălui, ea fiind creştin-ortodoxă prin botez.

De la „doctor“ de copaci, la cel de oameni

Anterior, ne povestea cum îşi dorea să devină inginer silvic. Mama, însă, care era de profesie asistent medical în Puericultură, o vedea tot în domeniul Medicinei. Asfel, a făcut din nou apel la una dintre cunoştinţele sale care i-a spus tinerei Emanuela, printre altele, că „poţi să fii doctor de copaci sau, la fel de bine, doctor de oameni“…, depinzând doar ce-şi dorea maim ult să salveze. Astfel, în 1967 o găsim studenă la Facultatea de Medicină din Iaşi, fiind printre primele promoţii din ţară specializate în Anestezie şi Terapie Intensivă, acea latură unde te confrunţi cu toate bolile, unde trebuie să cunoşti toată medicina şi locul unde moartea şi viaţa se înghesuie, cel mai des, pe acelaşi pat. Aici a fost colegă cu dr. Pițigoi din Câmpina, cu dr. Jitărașu şi cu dr. Astărăstoaie.

În anii de Rezidenţiat sau Internat, cum se spunea în acele vremuri, a lucrat şi la Spitalul de Urgenţă din Bucureşti, unde l-a întâlnit şi pe dr. Curelaru, de unde a „furat“ cât a putut din ştiinţa acestuia şi, la rându-i, a încercat să inoveze în baza cunoştinţelor acumulate.

Timp de aproape două decenii a profesat la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Galaţi. Povesteşte cu plăcere de cei 17 ani pe care i-a petrecut în „Oraşul Teilor“, bucurându-se de un colectiv de oameni buni şi profesionişti. Şi-l aminteşte cu drag pe dr. Bacalbaşa pe care-l descrie ca fiind o „enciclopedie ambulantă“.

A urmat o perioadă în care a profesat şi în Bucureşti, iar din ’99 încoace a devenit prahoveancă. În primă fază a fost la Spitalul Orăşenesc din Băicoi şi, ulterior, la Spitalul Municipal Câmpina, de unde s-a şi pensionat, în 2014. A lucrat şi după pensie, atât în sistemul privat, cât şi la stat, pentru că veniturile îi erau insuficiente pentru a se întreţine (vorbim despre perioada anterioară majorării salariilor şi, implicit, pensiilor medicilor), dar pentru a le acorda sprijinul necesar şi copiilor pe care i-a luat sub aripa sa.

Şi după ce a salvat viaţa a mii de oameni, doctoriţa Zaharia avea să primească, în 2018, diagnosticul că este bolnavă de cancer. A urmat o intervenţie chirurgicală plus tratamentul chinuitor. Însă faptul că a supravieţuit bolii a fost un răspuns că Dumnezeu o iubeşte.

După patru decenii dedicate medicinei, în anii pandemiei, dr. Emanuela Zaharia nu a uitat jurământul făcut şi a activat, chiar dacă pericolul la care se expunea era unul enorm. Spre deosebire de alţi colegi care au dat bir cu fugiţii…

Pentru mulţi, dr. Zaharia a fost întruchiparea divină aici, pe Pământ.

Şi nici n-ar avea cum să fie altfel pentru un om care pe lângă lupta cu moartea pe care a dat-o pentru fiecare pacient care i-a ajuns pe mână, a dus-o şi pe cea a salvării a zeci de suflete de copii. Pe unii a reuşit să-i redea societăţii ca fiinţe sănătoase, educate, care s-au integrat în comunitate, pe alţii…nu.

Mamă pentru copiii…nimănui

Era la Galaţi când a început ceea ce unii aveau să numească o adevărată „nebunie“. Ca medic antestezist intervenea şi la Maternitatea de aici. Astfel, avea să afle diverse poveşti despre copii cu copii, micuţi abandonaţi, chinuiţi etc. Iar cu mila şi revolta nu rezolvi astfel de situaţii. Aşa că a acţionat!

„Leagănele de copii erau, în acele vremuri, adevărate lagăre. Abandonul este extraordinar de nociv. Pe lângă lipsa afectivă, jumătate din inteligenţă este dobândită de fiinţa umană în primii patru ani ai vieţii. Astfel, aceşti copii erau pierduţi din punct de vedere al dezvoltării. Când auzeam că iar a mai fost abandonat un copil nu mi se părea normal să nu mă implic. Îmi doream să înfiez, să am o fetiţă“. În loc de una, a luat în plasament două pe care le-a crescut într-o cameră de bloc, ajutată fiind de mama sa. „Împărţeam un apartament cu o colegă. O cameră avea ea, iar alta o aveam eu cu mama si cu cele două fetiţe pe care le-am crescut ca pe două gemene“, ne-a povestit dr. Zaharia.

În vara lui ’89, aflată în vacanţă la Câmpina, la prietena sa Eugenia Câmpean, a hotărât să ia în plasament şi doi băieţi. Doar că nu doar credinţa şi cultura stăteau la bazele prieteniei celor două femei, ci şi un suflet colosal, dublat şi de dorinţa de a face bine unor suflete neputincioase şi nevinovate. Astfel, Antonel, unul dintre cei doi băieţi luaţi de pe la un leagăn din Ardeal, avea să devină primul „copil“ al mamei Eugenia. Iar de aici, Dumnezeu a început să lucreze prin două perechi de mâini: a profesoarei Câmpean şi a doctoriţei Zaharia. Împreună aveau să pună bazele primului centru de tip familial, prin Asociaţia „ Iubiţi Copiii“, primul ONG din Câmpina. Şi-au împărţit viaţa profesională cu cea de voluntariat în disperata încercare de a scoate din ghearele pierzaniei copii abandonaţi, abuzaţi, copii ai străzii, copii ai nimănui. Unii au fost înfiaţi, alţii s-au reîntors în mediile de unde au fost alungaţi, dar cei mai mulţi au găsit un loc în care să renască, să crească şi cui să spună MAMĂ.

Răsfoieşte albumele cu fotografii, povestind de fiecare copil cum l-a întâlnit şi care i-a fost parcursul. De unii nu mai ştie ce.au făcut odată ce-au plecat de sub aripa ei. Alţii o sună, o vizitează…

Şi-a dorit să aibă o fată, dar a înfiat trei: pe Andreea, Ioana şi Giovana. Le-a educat cum a ştiut mai bine. Astăzi este şi bunică.

În ritm cu viteza timpurilor

Surprinde cum reuşeşte, la cei 73 de ani, să ţină pasul cu vremurile. Foloseşte noile tehnologii, de altfel a fost o mare adeptă a tot ce înseamnă aparatură de ultimă generaţie şi în spitale, şofează, citeşte, participă la webinarii pe teme filosofice şi religioase şi nu dă înapoi, în ciuda bolii care o sâcâie, de la diverse provocări.

Niciun obstacol nu i s-a părut de netrecut, ea fiind cea datorită căreia Câmpina are, în prezent, bazin de înot acoperit. După ani de alergătură, de înlăturat bariere birocratice, în 2011 îşi vedea visul cu ochii.

Şi câte ar mai fi de povestit despre un OM prin mâinile căruia Dumnezeu a lucrat pe mai multe paliere…