„Ferestre în ceață”, un film-document marca Mihai Vasile, a avut premiera emoționantă joi, 17 octombrie 2024, în sala de spectacole a Centrului Dramatic Mythos de la Palatul Culturii din Ploiești, în seara zilei de 17 octombrie 2024.
Cu un public format din apropiații lui Mihai, cursanții lui de la Școala de Arte, actorii lui, oameni care „înțeleg lucrurile cu sufletul”, timp de aproape două ore a fost proiectat un film care „vorbește de la sine”, așa cum a spus Mihai Vasile în scurta introducere înainte de debutul proiecției.
Și timp de două ore publicul a încercat să înțeleagă, fiecare persoană în felul ei, ceea ce vedea pe ecran.
Știți care este caracteristica operelor lui Mihai Vasile? Interpretarea! Nu, nu interpretarea actoricească ci cea personală. Nu îți spune de dinainte ceea ce urmează să vezi, ci lasă pe fiecare în parte să înțeleagă ceea ce vede prin prismă proprie, în funcție de experiențele personale ale fiecăruia. Și asta este genialitatea operelor lui: fiecare film, fiecare piesă, fiecare carte, este trăită și înțeleasă diferit de către public.
Despre ce este „Ferestre în ceață”
Ca orice film semnat de maestru, nici despre „Ferestre în ceață” nu se poate povesti. Trebuie să-l vezi ca să-l înțelegi și, mai ales să-l simți. Este un film despre filmele realizate de el înainte de 1989, cu crâmpeie din acestea, presărat pe alocuri cu explicarea contextului în care aceste filme au fost realizate. Cât de sec și anost sună această încercare descriere a ceea ce cuprinde filmul-document! Dar nu știu cum să explic altfel… de fapt nu pot, și nu știu dacă ar putea cineva…
În „Ferestre în ceață” este vorba despre coborâre în timp, despre coborâre în propria adolescență a lui Mihai Vasile, despre întoarcerea la tinerețe, atunci când lucrurile erau imposibil de făcut, dar pe care el, alături de oamenii care i-au fost aproape, au reușit să le realizeze, cu toate riscurile la care s-au supus. Cel puțin așa a explicat el modul în care percepe acest film.
Citește și: De vorbă cu Mihai Vasile, artistul ploieștean al cărui nume a depășit demult granițele României
Cum l-a perceput fiecare din cei prezenți în sală? Cred că singurul liant comun al celor care au fost acolo a fost emoția… emoția aceea constructivă, inexplicabilă, care te face să te simți bine că te doare sufletul, pentru că da, arta doare, iar „Ferestre în ceață” este artă.
Mihai Vasile spunea la final că în film este vorba de istorie, în primul rând. Nu doar despre istoria lui sau a teatrului lui, ci este vorba despre o istorie care nu se poate scrie. „Nici măcar pe asta n-am putut să o scriu, am făcut un film. Am scăpat mai ușor…”, a spus râzând maestrul.
Și, cu toate acestea, i-a fost greu, i-a fost foarte greu să facă acest film, așa cum el însuși a recunoscut, pentru că mulți dintre cei evocați în cadrul proiecției nu mai sunt în viață și, odată cu ei, Mihai Vasile a pierdut și o părticică din sufletul lui.
Aplauzele au durat minute în șir
Minute întregi de aplauze au răsunat în mica sală a Palatului Culturii. Aplauze pentru film, pentru idee și pentru geniul lui Mihai Vasile, un om care, în alte țări, pe alte meleaguri, într-o altă conjunctură, ar fi fost apreciat măcar pe aproape de valoarea lui reală.
„Ați fost martorii unui moment istoric”, le-a spus Mihai celor prezenți, un moment istoric, așa cum a fost el trăit de către oamenii care au luat parte la realizarea filmelor din cadrul filmului. Iar acel moment a fost perceput de fiecare în felul lui.
Ferestrele în ceață sunt filmele lui Mihai Vasile, de dinainte de 1989, care au reprezentat adevărate ferestre în ceața acelor timpuri, care nu permiteau vederi „în afară”, nici măcar de dimensiunea unui „hublou”. Acesta este motivul pentru trebuie să vedeți acest film dacă aveți ocazia.
Timpul este cel mai mare dușman în momentul de față. Lumea evoluează (sau involuează), iar despre vremurile de dinainte de 1989 vor rămâne din ce în ce mai puțini care să vorbească. Suntem condamnați să repetăm istoria dacă nu o cunoaștem, așa că trebuie să împiedicăm să se întâmple asta.
Cât mai avem ca timp, vă rog frumos… pentru a împiedica repetarea acesteia?
P.S.: Mi-aș fi dorit, atunci când eram puștoaică de liceu, să am un Mihai Vasile alături de mine care să-mi ghideze pașii la început de viață și de la care să învăț să nu-mi fie teamă de propriile idei. Cel mai mare câștig al tinerilor care îl înconjoară mi se pare a fi tocmai această șansă pe care aceștia o au de a învăța să fie ei înșiși, să gândească dincolo de ceea ce li se impune de către societate și să se simtă liberi în adevăratul sens al cuvântului. Așa cum sunt în prezent toți oamenii care au fost și sunt alături de el. Și restul… e tăcere!