Scriitorul ploieștean Mihai Sandu, autorul romanului „Sub Podu’ Înalt”, vorbește într-un interviu acordat Observatorului Prahovean despre copilăria trăită la marginea orașului, despre Ploieștiul anilor ’90-2000, despre memorie, pierdere și nevoia de a nu uita trecutul.
Din articol
Reporter: De ce ați scris acum cartea „Sub Podu’ Înalt”?
Mihai Sandu: N-aș putea spune că momentul a fost ales sau pregătit. Mai degrabă cred că am ajuns acum la maturitatea necesară pentru a putea povesti tot ce se acumulase în mine. Și că, undeva, în minte și în suflet, toate cele cuprinse în carte, copilăria mea, evenimentele frumoase și cele mai puțin frumoase la care am asistat – așteptau undeva să fie scoase la iveală. Ca în toate poveștile frumoase, a fost nevoie doar de o scânteie și de un crâmpei de amintire pentru a o scrie.
„Sub Podu Înalt”, un roman despre memoria Ploieștiului
Ce înseamnă acest cartier pentru copilul care ați fost și pentru adultul care scrie astăzi despre el?
Dacă aș putea descrie totul într-un cuvânt, acela ar fi magie. Copil fiind, era locul meu, tărâmul în care basmele se împleteau cu realitatea într-un cadru sumbru de cartier mărginaș, cu blocuri comuniste, străzi înghesuite, burlane de termoficare. Un loc al esteticii urâtului pe care îl vedeam uriaș.
Ca adult, să spunem că mă simt copil de fiecare dată când trec pe acolo. Uneori văd locurile acelea ca pe o machetă, ca pe ceva care doar imită, la o scară mai mică, corespondentul din realitate. Însă de fiecare dată, pe măsură ce pășesc prin cartier, încet, încet, mă scufund din nou în lumea mea, în anii 1990-2000, când lumea era atât de mare.
Spuneți că nu avem voie să uităm trecutul. La ce vă referiți, mai concret?
Aș putea vorbi ore în șir despre trecut și nu m-aș sătura. Trecutul meu, trecutul nostru, trecutul tuturor. Istoria e ceva ce face parte din noi și absolut tot ce trebuie să știm pentru a ne vedea pe noi înșine e acolo, în spate. E valabil în egală măsură pentru indivizi și pentru colectivitate, pentru societate. Nu avem voie să uităm prin ceea ce am trecut pentru a nu uita cine suntem și unde suntem astăzi.
Este, poate, unul din mesajele deopotrivă sociale și politice pe care le transmite, totuși, cartea aceasta. Astăzi curentele extremiste recâștigă teren exact din acest motiv – pentru că oamenii uită trecutul, uită etapele negre prin care am trecut și cât de greu ne-a fost să trecem peste efectele lor.
Copilăria anilor ’90, între magie și realitate dură
Cartea vorbește despre copilărie, dar și despre pierdere, frică, boală, abuz și nepăsare. Cum ați găsit echilibrul între nostalgia anilor ’90 și partea întunecată a acelei perioade?
Toate au făcut parte din copilărie și din specificul perioadei. Nu mă înțelegeți greșit – am avut o copilărie foarte frumoasă, cu o aromă cu totul aparte față de modul în care își trăiesc copiii de astăzi cei mai frumoși ani. Însă tocmai această aromă e cea care m-a determinat să scriu povestea aceasta. Pentru că e un amestec de inocență, vis, jocuri pe o stradă mică și înghesuită și pe liniile de cale ferată și, în aceeași compoziție, gaze de eșapament, noroi, igienă precară, boli și, da, abuzuri. Pentru că în timp ce eu și prietenii mei aveam o copilărie frumoasă, bogată, plină de farmec, alții, deodată cu noi, erau afectați de neajunsuri și chiar tragedii.
Așa erau anii `90 în România și sunt încă foarte aproape de noi – o bună parte din copiii de atunci erau singuri în bătaia puștii. Singuri în fața bolilor, în fața oamenilor, în fața mizeriei și, de ce să ne ferim să o spunem, în fața abuzurilor, din familie sau din afara ei.
În argumentul cărții apare tragedia unui copil mort de SIDA, o imagine dureroasă. Cât de greu a fost să transformați o astfel de amintire într-un fir epic literar?
Cred că am scris cartea aceasta pentru două categorii de amintiri și chiar de oameni. Pentru mine și pentru cei care sunt încă aici, pentru amintirile noastre și ca o odă a copilăriei din anii aceia tumultuoși dar cu mult farmec. Și, de cealaltă parte, pentru cei care nu mai sunt și care nu au avut șansa de a crește și a se putea uita în spate așa cum o fac eu, astăzi.
A fost dureros pentru că astăzi, la maturitate, m-am putut pune mult în pielea unora dintre copiii fără șanse de atunci. Dar la final, am simțit că i-am adus la viață puțin și că, poate, i-am făcut să mai trăiască un pic prin povestea lor. Și asta este valabil în primul rând pentru băiatul de la scara cealaltă care a fost răpus de SIDA când copilăria trebuia să aibă gust de basme și jocuri, nu de moarte. El m-a ajutat enorm să pot da glas copilăriei. Poate că l-am simțit revenind alături de mine pe străduțele de Sub Podu` Înalt. Măcar puțin.
Ați spus că personajele sunt inspirate din oameni reali, unii încă în viață, alții nu. Cum ați gestionat limita dintre adevăr, ficțiune și protejarea celor care se pot regăsi în carte?
Cartea provine din oameni, locuri și întâmplări reale. Cele mai multe dintre personaje pornesc din oameni reali, din figuri pe care le-am cunoscut sau le-am văzut în copilărie. Dar rămâne, totuși, un roman, nu documentar. Am schimbat nume, detalii, caracteristici și am construit ficțional acolo unde memoria, timpul sau lipsa unor răspunsuri clare au lăsat goluri.
Tocmai de aceea cred că este un roman autentic. Pentru că nu doar perioada e reală, cu toate aromele ei, ci și oamenii. Și, chiar dacă nu toate corespund cu timpul efectiv al cărții, cele mai multe evenimente redate acolo sunt reale. La fel și adevărul urât de la care pornește cartea – tragedia unui copil puțin mai mare decât mine.
Evident că, pentru a proteja persoanele care sigur se vor regăsi în carte, am schimbat numele, anumite caracteristici, uneori și poreclele. Cu excepția mea, a familiei mele și, cred a unul sau două personaje episodice, toți ceilalți au alt nume în carte.
La fel de evident este că, pentru a putea reda un fir epic cât mai coerent și pentru a mă asigura că mesajele transmise prin carte ajung la cititori, există și elemente care țin de imaginație sau de scenarii potențiale de evoluție. Pentru că adevărul este că sunt lucruri de care nu s-a interesat cu adevărat nimeni niciodată – nici măcar puțin.
De ce nu avem voie să uităm trecutul
Pentru mulți cititori, cartea poate funcționa ca o radiografie afectivă a generației Y. Ce credeți că au câștigat și ce au pierdut copiii crescuți în România anilor 1990–2000?
Aș spune că am câștigat o viață, cei care am crescut în România acelor ani. Am crescut în condiții mixte, într-o societate care încerca să înțeleagă libertatea și care abia dacă știa ce să facă cu ea. Suntem printre acele generații care au crescut odată cu România post-decembristă și care am putut experimenta odată cu ea. Poate că generațiile X și Y au avut o poziție specială: au prins și urmele lumii vechi, și promisiunea celei noi. Dar, din păcate, pentru că uităm, sunt lucruri pe care le lăsăm prea ușor în spate. Și aș mai spune că am câștigat prieteni, amintiri și suflet – pentru că totul în perioada 1990-2000 mirosea atât de frumos a speranță încât e imposibil să nu fi rămas cu urme ale ei în inimă.
Ce au pierdut? Au pierdut ce am pierdut cu toții – am pierdut șansa de a vedea că reușim să înlăturăm cu totul metehnele, chiar tenebrele politice și sociale ale societății noastre păcălite atât de „frumos” în zorii democrației. Asta și viața – unii din copiii de atunci nu au apucat să vadă zorii de mâine…
Ploieștiul din roman nu este orașul marilor bulevarde, ci al blocurilor cenușii, al fabricilor, al șinelor de tren și al cartierelor de margine. De ce era important să apară acest Ploiești în literatură?
Este un altfel de Ploiești și este un Ploiești cât un simbol al întregii Românii din anii `90 și 2000. Cred că este mai important să vedem întotdeauna pe unde se ascunde noaptea ca să prețuim cu atât mai mult lumina. E o metaforă inclusiv în alegerea făcută. Cred că e o doză bună de nostalgie într-o frescă socială a cartierelor mărginașe în perioada respectivă.
Sunt mai autentice pentru că arată realitatea de la firul ierbii într-un mod mai simplu, mai limpede, fără poleială. Nu trebuie să ne ferim de realitatea asta, mai ales că sunt gata să pariez pe faptul că majoritatea cititorilor vor trăi la fel de autentic ca și mine reprezentarea perioadei tocmai datorită locației alese.
Muzica anilor ’90 și începutul anilor 2000 pare să aibă un rol important în construcția cărții. Cum ați ales versurile și atmosfera sonoră care însoțesc fiecare capitol?
Ah, da. Muzica. E ceva atât de autentic în fundalul sonor cu care am crescut încât nu m-am putut abține să le ofer cititorilor mai mult decât cuvinte pe hârtie și imagini în minte. Am vrut să le ofer și sunetele copilăriei.
Versurile și atmosfera multor piese din acei ani au fost atât de reprezentative pentru perioada aceea încât mi-a fost firesc să scriu ascultându-le în căști. Așa am ales, de fapt, melodiile: am ascultat pe măsură ce scriam și mi-am dat seama, capitol după capitol, cât de bine se potriveau anumite piese cu firul epic și cu viața de atunci. Inclusiv sau mai ales cele hip-hop.
Sunt convins că cei care vor face această călătorie împreună cu mine vor redescoperi și muzica anilor 1990–2000, odată cu lumea de atunci. Și cred că, pe alocuri, vor zâmbi, vor tresări și își vor aminti.
Mesajul autorului pentru cei din Podu Înalt
Ce v-ar plăcea să rămână în mintea cititorului după ce termină „Sub Podu’ Înalt?
Mi-ar plăcea ca, la final de lectură, cititorii să se gândească la propria copilărie și să simtă din nou atmosfera acelor ani așa cum a fost: cu lumină și umbră, cu joacă și speranță, cu farmec, dar și cu dureri pe care poate nu le-am înțeles atunci. Dincolo de romantismul poveștii și de nostalgia care cred că îi va cuprinde pe cei care vor intra în universul cărții, mi-ar plăcea să rămână și mesajul acesta: nu avem voie să uităm trecutul. Nici pe cel frumos, nici pe cel greu.
Suntem astăzi și pentru că am fost atunci. Și, într-un fel sau altul, suntem ceea ce trecutul și istoria ne-au îngăduit să devenim.
Un mesaj pentru ploieșteni, în special pentru cei care au locuit sau încă mai trăiesc în acest cartier?
Ploieștiul este un oraș special. Și nu o spun doar pentru că m-am născut și am trăit aici o bună parte din viață, ci pentru că îl simt astfel mai ales acum, când sunt puțin mai departe de el. Cred că nu e o întâmplare că am scris povestea aceasta tocmai când viața mi-a purtat pașii în alt colț al țării.
Ploieștiul se simte frumos și greu atunci când îl privești cu dor, de la distanță.
Le-aș spune ploieștenilor că Ploieștiul suntem noi, cei care am iubit și iubim acest oraș. Și că depinde, într-o mare măsură, de noi să ne facem amintirile despre el cât mai dulci și mai frumoase.
Iar cei care trăiesc Sub Podu’ Înalt sunt, pentru mine, printre cei mai norocoși: stau la marginea orașului și la un pas de zare, de veșnicie. Au ocazia să simtă, în același timp, câte puțin din fiecare. Și să fie, încă, printre cei mai autentici dintre ploieșteni. Fără șlefuiri și fără poleială. Iar asta e mare lucru.
