Numele lui Mihai Vasile a depășit demult granițele județului Prahova și, mai mult, a depășit granițele României. Ca mulți oameni de valoare ai țării noastre, numele lui este mai cunoscut și mai recunoscut în țări străine decât în locul său natal. Asta însă nu l-a împiedicat să rămână în țară, să lucreze în continuare la Centrul Dramatic Mythos, al cărui fondator este, și care este o derivație a Teatrului Equinox, pe care l-a pierdut cu mulți ani în urmă. A rămas să inspire generații întregi de oameni care i-au trecut, și îi trec încă, prin mână.
A dezvoltat teatrul „underground”, a strâns în jurul lui oameni care știu cine este și care îl apreciază, iar în ceea ce privește promovarea are de spus un singur lucru: „Nu mă interesează!”
De la Teatrul Equinox la Centrul Dramatic Mythos
„De la 9 ani sunt pe scenă. Pe scenă profesionistă. Am făcut tot ce se putea face și am ajuns tot aici. Nu mi-am părăsit niciodată orașul, nu mi-am părăsit niciodată țara”, spune Mihai Vasile.
În 1980 a înființat Teatrul Equinox, la Ploiești, primul teatru independent din România. A făcut așa-zise compromisuri pentru a-și păstra teatrul, după cum povestește, a scris discursuri, a montat spectacole pentru Ceaușescu. Pe toate însă le-a făcut cu alți actori, nu cu actorii teatrului lui. „Aș fi vrut să-l împușc pe Ceaușescu, dar n-aveam nicio șansă…”, povestește maestrul râzând amar, amintindu-și de perioada de dinaintea Revoluției.
Tot legat de perioada de dinainte de Revoluție își amintește cum, într-o noapte, deoarece își făcuse abonament la Revista Prisma, o revistă de cultură a Ambasadei Germaniei, s-a trezit cu Securitatea lovindu-i cu picioarele în ușă, și trezindu-i copiii din prima căsătorie, pe motiv că „ți-am adus revista, tovarășe!”. Și i-au înmânat numărul 3 al revistei tăiat franjuri. Dar a trecut și asta, așa cum au trecut toate…
A suferit și a fost persecutat de Securitate, luat la întrebări pentru titlurile spectacolelor și piesele sale. A mers mai departe. De unde a găsit putere? „Nu, nu este vorba de putere, este vorba de credință. Credință în ceea ce faci!”, spune maestrul, și în ochi i se citește adevărul celor spuse. Pentru că da, Mihai Vasile crede cu tărie în ceea ce face.
Dacă nu au putut comuniștii să-i închidă teatrul Equinox, au reușit urmașii acestora… Astfel, în 2013, Mihai Vasile și-a pierdut Teatrul și, odată cu el, o parte din suflet. Dar nu s-a lăsat învins. Teatrul Equinox s-a închis dar, precum pasărea Phoenix, a renăscut sub denumirea de Teatrul Mythos.
Citește și: Astăzi s-au împlinit 90 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu. Comunicarea deficitară aproape a făcut să treacă neobservată această zi. Păcat!
Într-o singură lună, el, Mihai Vasile, împreună cu cinci actori ai lui, au pus bazele Teatrului Mythos, cel care își ține spectacolele în subsolul Palatului Culturii, acolo unde, pe vremea când clădirea funcționa ca Palatul Justiției, era cantina deținuților.
„Când actorii mei m-au adus aici mirosea a wc public și arăta îngrozitor locul acesta… în acel moment m-am trezit la realitate…”, povestește maestrul.
De la o sală de 250 de locuri, unde își ținea spectacolele, în prezent acestea se desfășoară într-o sală de doar 60 de locuri. „Dar atât s-a putut!”, spune Mihai Vasile, și în voce i se simte durerea. Durerea unui om care și-a dorit mult, care iubește ceea ce face, dar se simte limitat în a-și desfășura activitatea. „Știți cum e durerea? Vorba lui Cicero, nu ți-o ia nimeni și nu scapi de ea până la moarte…”
Proiectele teatrului său, vechi de zeci de ani, Teatrul Mitologiei Românești și Teatrul Poeziei sunt unice în România. Și sunt foarte puține astfel de teatre în Europa. „Sunt oameni care văd teatrul și altfel…”, spune el.
La spectacolele lui nu duce lipsă de spectatori. „Publicul vine. Publicul este foarte tânăr. Eu am sălile pline și acolo jos. Eu nu pun afișe…. Un ploieștean care vrea, se interesează…”
„Noi nu jucăm decât atunci când simțim că publicul are nevoie, și noi știm ce public este, sau când avem noi nevoie. Noi stăm foarte bine în interiorul nostru… așa a fost și Equinox-ul…”, spune Mihai Vasile despre Teatrul Mythos.
La 18 ani a plecat „din mahala” și nu s-a mai întors acasă decât în vizită
„Am avut această șansă unică să am un tată tâmplar și o mamă croitoreasă… exact ce înseamnă un teatru! Nu există teatru fără aceste două mari componente. Trebuie să știi să bați un cui și să pui un decor și să pui un actor care să nu cadă cu decorul… și să ai un costum din care să nu cadă gulerul și mânecile…”, spune Mihai Vasile despre originile sale.
Și tot el mai povestește cum, într-o noapte geroasă de sfârșit de noiembrie, s-a născut în căruță în mijlocul Bărăganului, pentru că mama sa nu a mai apucat să ajungă la maternitate. „Îmi povestea mama că, în noaptea aceea, începuse să ningă și vedea cum fulgii de zăpadă mi se topesc pe față”, spune Mihai Vasile.
Începând cu vârsta de 9 ani a început să fugă de acasă ca să joace pe scenă la Teatrul de Stat din Ploiești. „Am debutat la 9 ani în „Omul cu o mârțoagă”. Alergam în Actul III de la un capăt la altul al scenei strigând către o doamnă „mamă” și mă aruncam în brațele ei. Mama aceea, întâmplător, era Margareta Pogonat iar tatăl era Octavian Cotescu…”, își amintește maestrul despre începuturile lui în lumea teatrului, teatru pe care nu l-a mai părăsit niciodată de atunci.
Citește și: Filmul Negustorul de Amintiri, proiecție specială în Ploiești. Intrarea este gratuită
Teatrul Mythos nu are stagiune ca un teatru. „Noi nu tăiem bilete la ușă, noi nu trăim din asta. Actorii mei sunt profesioniști doar pentru că fac lucrurile cu credință, nu pentru că își iau leafa de aici. Pentru mine este o prostituție. Cum să iei bilete pentru că te afișezi în public cu un trup?”, întreabă retoric Mihai Vasile.
„Am ieșit din sistem și am zis voi face un teatru în care să fac dreptate actorilor.”
Actorii lui sunt oameni simpli, oameni care fac teatru deoarece cred în el. Au slujbe diverse în viața de zi cu zi, își iau salariile, dar vin să facă teatru din plăcere. „Este un lucru unic în țară”, spune cu mândrie Mihai Vasile.
A ținut ateliere de artă dramatică peste hotare, în Franța, în Paris, Lyon și Grenoble. A fost și este mai cunoscut și mai apreciat în străinătate decât în România. Dar, cu toate acestea, de fiecare dată s-a întors acasă.
Povestea la un moment dat că, la sfârșitul unui stagiu de trei luni în Franța, ajunsese să nu mai poată privi pe fereastra apartamentului în care stătea la Lyon pentru că în fața ochilor îi apărea doar „fântâna din poarta bunicului”. „M-am frecat la ochi de nu mai puteam și apoi mi-am dat seama: Eu sunt născut în căruță, în mijlocul Bărăganului, aproape de pământ, mie nu poate să-mi ia nimeni pământul ăsta!”
Revoluția i-a adus lui Mihai Vasile cea mai mare schimbare în viața personală
Nu cred că am întâlnit vreodată un bărbat care să-și iubească mai mult soția decât o iubește Mihai Vasile pe Ema. Cu Ema este din noaptea Revoluției, cu Ema este la teatru, cu Ema este în suflet în permanență. Ema este ancora care îl ține atunci când totul pare a se destrăma în jurul lui, Ema este cea care dă sens tuturor acțiunilor lui.
Ema a fost cea care a lăsat totul, „și-a făcut bocceluța”, și l-a urmat peste tot din momentul în care a plecat de acasă după el, în noaptea Revoluției. „Unde pleci?”, au întrebat-o părinții ei. „Plec la Mihai la Palat!”, le-a răspuns ea. Și, de atunci, a rămas cu Mihai. O asemenea iubire, numai sufletele artiștilor o pot trăi și înțelege. Din iubirea lor s-a născut un copil, care este pecetea relației, un copil care trebuia să se nască.
La început totul a fost greu de acceptat pentru cei din jurul lor. Erau timpuri în care divorțul nu era privit cu ochi buni. Să fii divorțat era un stigmat. Dar au trecut peste toate, iar acum după 33 de ani, sunt încă împreună, iar iubirea lor a depășit toate obstacolele. „Soția mea face o cafea extraordinară!”, spune Mihai Vasile. Dar doar cine se uită în privirea lui poate înțelege ce ascunde cu adevărat această expresie și câtă iubire îi poartă celei care îi este alături de atâția ani de zile.
Relația lui Mihai Vasile cu presa este una complicată…
…ca să mă exprim într-un mod elegant. Cunoscut fiind faptul că maestrul este „un cui” în relația cu presa, mulți evită dialogul cu el. Ceea ce puțină lume știe este însă motivul pentru care Mihai Vasile are o relație tensionată cu presa.
De-a lungul vremii, are multe de reproșat tinerilor, sau mai puțin tinerilor, ziariști. În primul rând a merge la un om de teatru, la un artist, și a-i citi o serie de întrebări de pe o coală de hârtie „pentru că așa a zis patronul” este de neacceptat pentru un om care trăiește pentru artă. „Purtăm un dialog, eu sunt deschis oricând la așa ceva, dar nu veni să mă întrebi ce planuri am în continuare, când tu nu știi cine sunt eu…”, spune Mihai Vasile. Și are dreptate…
În plus, lipsa de respect constantă pe care presa a arătat-o muncii lui l-a făcut să se retragă într-o carapace de unde iese, doar uneori, pentru o discuție lejeră, la o cafea, dar tot la o masă poziționată sub lumina reflectoarelor. Pentru că acolo se desfășoară viața lui, sub lumina reflectoarelor de teatru.
Povestea la un moment dat cum, la unul dintre spectacolele lui, a venit o echipă de televiziune, chiar de la națională. Fără să întrebe nimic, s-au așezat în sală și, când a început spectacolul, au început să filmeze, aprinzând alte lumini.
Citește și: Ploieșteni cu care ne mândrim: Mihai Vasile – profesor de artă dramatică, regizor, actor, scenograf, artist plastic și fotograf de artă
După câteva minute, adică după ce filmaseră cât au considerat că au nevoie, au început să strângă pentru a pleca, fără să-i intereseze că deranjau în jurul lor. „După un sfert de oră au început să strângă tot în timp ce spectacolul se derula…”, povestește Mihai Vasile.
Nu se poate așa ceva la un spectacol de teatru, mai ales desfășurat într-o sală mică. Dar trebuie să știi ce înseamnă teatrul ca să înțelegi asta. Orice lumină în plus, strică regia. Orice zgomot, deranjează actorii. Nu poți, în numele presei, să mergi și să deranjezi un spectacol de teatru, mai ales atunci când nu te-a invitat nimeni. „Nu am mai primit presa la spectacole…”, a concluzionat maestrul.
„Au fost ziariști care nu au văzut niciun spectacol, dar care au venit să mă întrebe cum a fost spectacolul. Cum să fie, bun!, le-am răspuns…”
Cam așa s-ar rezuma relația lui Mihai Vasile cu presa în general și cu presa locală în special…
Vorbele pot fi interpretate în scris. „În oralitate limba e vie. În scris ea intră în zona de cristalidă (…) Cartea e carte. E ca un sicriu…”, este de părere Mihai Vasile. Și, tocmai din acest motiv, un dialog încercat să fie pus pe hârtie, are foarte mari șanse să eșueze lamentabil.
Mihai Vasile despre lumea reală, despre oameni și România
„Cultura în Ploiești nu există. Noi suntem artiști, nu oameni de cultură. Aici trebuie să avem grijă. Arta face parte din cultură dar cultura este un concept mult mai vast. Cultura ține de civilizație, și când vorbești de civilizație s-a terminat. Arta este doar o mică părticică din civilizație. (…) Noi nu suntem un astfel de loc, nici Ploieștiul și nici România…”, spune Mihai Vasile, ceea ce la prima vedere te face să crezi că noi, ca popor, nu mai avem nicio speranță.
Dar este doar o primă impresie. În realitate maestrul știe clar ce se ascunde în poporul român. Știe clar că „orice om pe care îl iei de pe stradă poate să creeze…”, pentru că asta este în noi, în fiecare dintre noi.
Consideră că noi, ca țară, avem resurse incredibile pentru a crea artă… dar, momentan, suntem prea prinși în vâltoarea vieții de zi cu zi și, ușor-ușor, începem să ne pierdem calitățile înnăscute.
Oamenii care asistă la spectacolele lui simt nevoia imperioasă de a plânge, „Este catharsis…”, consideră maestrul, și spune că nu trebuie reținut. Nu trebuie să evite nimeni să se lase emoționat „până la capăt”. „Societatea noastră, a renunțat la un dat natural, patosul! Noi nu mai avem patimi!”. Iar teatrul maestrului Mihai Vasile scoate la iveală patosul uman. Purificarea sufletul cu ajutorul artei este nevoia pe care o avem cu toții pentru a reuși să fim mai buni în această lume.
Citește și: Sinaia găzduiește Festivalul de teatru pentru liceeni ”Primavera”
Întâlnirea cu Mihai Vasile s-a încheiat atunci când în mica sală din cadrul Palatului Culturii, unde a avut loc discuția noastră, au început să-și facă apariția elevii veniți la cursul care urma. Un curs de teatru, de actorie, destinat celor puțini care pot înțelege arta lui Mihai Vasile. „Arta e un lucru minunat. Copiii se pot salva prin ea”, spunea profesorul în „Negustorul de Amintiri”. Arta lui Mihai Vasile poate salva sufletele celor care se lasă salvați.
Aș putea să înșir în final întreaga biografie a maestrului, să îi trec numele tuturor cărților, să îi trec spectacolele… dar nu voi face asta pentru că aș cădea în derizoriu. Mihai Vasile este un artist atât de complex încât cu greu ar putea cineva să facă ceva pentru a-i cuprinde întreaga valoare. Iar noi avem atâta nevoie de el și de cei care ies din mâna lui.
Ne-am despărțit cu o îmbrățișare și cu promisiunea unui spectacol cât de curând. Alte cuvinte ar fi fost de prisos.
Între timp, în orașul gri, Ploiești, la subsolul Palatului Culturii, într-o sală mică, se desfășoară poate cel mai original produs românesc, un teatru „underground”, care nu-și propune nimic, dar prin care se salvează sufletele celor care își fac curaj pentru a se apropia de el, iar Mihai Vasile este unicul „responsabil”.
P.S. Fotografia articolului a fost realizată de Florin Andreescu, director al Editurii Ad-libri din București, și unul dintre numele cu rezonanță la nivel național în ceea ce privește arta fotografică.