De câte ori, ca părinți, nu am auzit din gura copiilor noștri: „nu mă mai duc la școală, fiindcă X a râs de mine” sau „m-a făcut tocilar/ă” sau „mi-a smuls caietul din mână și mi l-a aruncat prin clasă”, ori „râde de mine că sunt prea slabă/ grasă și am tenul acneic”. Concluzia copilului -victimă: „urăsc școala!” Exemple de acest gen sunt zeci, poate sute și se întâmplă zilnic în școlile din Prahova, din România. Unii copii vorbesc, cei mai mulți preferă să ducă în tăcere aceste drame sufletești.
Potrivit statisticilor, în România, 325.000 de copii sunt umiliți în public, aproape 400.000 sunt amenințați cu bătaia și 220.000 sunt bătuți în mod repetat de colegi.
În cele 10 minute de pauză, fiindcă atunci fenomenul de bullying își face cel mai des simțită prezența, copilul-victimă, cel supus hărțuirii fizice sau verbale, nu se mai simte valorizat, își pierde stima de sine, încrederea în el, comunicarea nu i se mai pare o soluție, fiindcă în mintea lui crudă se conturează ideea că el e de vină, la el e problema, cu el e ceva în neregulă, nu cu agresorul „cool”, încurajat, de multe ori, de pe margine de spectatori (bystanders). Copilul – victimă simte frică, dar și furie interioară, simte nedreptate, dar și că pereții clasei parcă „îl strâng”.
Ca părinte nu poți face altceva decât să îl sfătuiești să ignore astfel de comportamente abuzive. Să îi spui că merge la școală să învețe, că tu ești mândru de el orice ar fi, că în tine va găsi mereu cel mai mare susținător, că îl iubești necondiționat, că în viață va întâlni tot soiul de oameni, buni și răi, și că toate astea sunt „copilării care vor trece”.
Colectivitatea care îl „strânge” fizic și psihic
Pe moment, da, totul poate părea ca a trecut. Dar copilul, a doua zi, revine în aceeași colectivitate care „îl strânge” fizic, dar și psihic. Simte că vrea să se termine totul cât mai repede pentru a putea pleca acasă, unde se simte în siguranță. Copilul – victimă nu înțelege de ce aspectul fizic, statutul social, notele obținute care pot fi foarte bune sunt motiv de amenințare, hărțuire, șantaj, poate chiar vătămare corporală. Își simte sufletul bucăți și vrea cu orice preț să scape. Școala ajunge să nu mai fie locul în care el merge să învețe cu drag pentru a ajunge „cineva” și pentru a-și face prieteni de vârsta lui, ci un loc în care aripile-i sunt frânte chiar de către cei alături de care a pornit la acest drum numit viață.
„De unde ți-ai luat tenișii? De la Obor? Săraco!”
Caz concret la care am asistat chiar în prima zi de școală, când fetița mea, cu buchetul de flori în mână, aștepta nerăbdătoare să își revadă colegii și să își cunoască viitorii profesori. Lângă noi, o fată mai retrasă devine sursa ironiilor și subiect de batjocură pentru ale ei colege „cool”: „Fată, tu cu tenișii ăștia vii la școală? De unde ți i-ai luat? De la Obor? Săraco!”. Urmează râsete isterice de mi se ridicase tensiunea. Tac. Îmi zic: „asta-i generația, mulțumesc lui Dumnezeu că mi-am educat copilul să nu simtă și să gândească atât de grotesc și superficial”. Și mă rog aceluiași Dumnezeu să nu o schimbe vreodată un anturaj prost ales.
Recreația sau lupta pentru o supremație atât de prost înțeleasă
Aflu, la final de primă zi de școală, de grupul de băieți, care se autoetichetează „șmecheri” cum jignesc și amenință în momentele în care nu sunt supervizați de către un adult, un cadru didactic. Că, deh, a mai trecut un an și ei sunt acum dintre cei mari care „taie și spânzură”. Sau cum la baie au loc îmbrânceli însoțite de cuvinte care mai de care mai obscene. Cum pauza aceea de câteva minute se transformă, de multe ori, în câmp de luptă pentru o supremație atât de prost înțeleasă.
Da, se întâmplă nu la liceu, ci în școli gimnaziale. Unde ai zice că vârsta e prea fragedă pentru așa comportamente deviante.
Din teribilism și o nesiguranță de sine, din dorința de a-și afișa o superioritate mascată de multă frustrare și neputință, din modele prost alese și repere bune aproape inexistente apare fenomenul copilului -agresor.
„El este, de fapt, o victimă care profită de vulnerabilitatea, emotivitatea și timiditatea altui coleg pentru a-și ascunde propriile răni. Da, asta sunt copiii agresori. Niște copii răniți care rănesc la rândul lor. Răniți de familie, de profesori sau alți copii. Mintea lor nu este înțeleasă ori ascultată, astfel încât violența să fie prevenită. Acești copii care recurg la ceea ce noi numim bullying reproduc comportamente pe care le văd constant. Au prea puține, chiar deloc, modele pozitive în viață. Furia devine parte din ei. Niciun copil nu se naște rău, el devine așa din cauza traumelor suferite și a modelelor prost interpretate” spune psihologul școlar, Elena Butunoi.
Ce facem cu copilul – victimă? Ei bine, același psiholog spune cât de important este ca un astfel de copil să fie susținut. De către familie, dar și de către profesori. Să fie încurajat pas că pas, să i se explice că lumea este plină de oameni buni și frumoși, chiar dacă, pentru moment, totul lui i se pare întunecat. Și asta pentru a fi evitate efectele devastatoare produse la nivel emoțional: anxietate, depresie chiar tentativă de suicid.
Minimalizarea realității bullying-ului în școală este ca și dorința de a face curat într-o încăpere găsind, la final, ca soluție, ascunderea gunoiului sub preș. Iar asta nu se numește soluție. Dincolo de proiecte, programe, sloganuri, bullying-ul mutilează suflete mici. Și asta nu pe hârtie, ci într-o realitate cât se poate de dură. Una în care tot ce trebuie făcut, dincolo de educație, este un permanent apel la prietenie și împotriva răutății. Pe toate căile și prin toate mijloacele. Un cuvânt doare la fel de mult ca o palmă, iar semnele, chiar dacă cicatrizate, rămân și în viața de adult. Ori, orice părinte își dorește ca al său copil să fie funcțional. Din toate punctele de vedere, inclusiv emoțional.
sursa foto – Salvați copiii
