Cristina Safta (UPG): „Am învățat să caut soluții, nu vinovați”

Cristina Georgiana Safta este conferențiar universitar doctor și conduce Departamentul Științele Educației din cadrul UPG Ploiești. Despre omul din spatele profesorului, aceasta mărturisește că este unul dinamic, pasional, intens, uneori prea grăbit pentru detalii, dar niciodată pentru oameni. Crede în puterea stării de bine, în umorul care dezamorsează și în partea plină a paharului, pe care o vede chiar și atunci când pare că lipsește.

Observatorul Prahovean publică, săptămânal, poveștile neștiute ale profesorilor din cadrul Universității Petrol-Gaze Ploiești. Oameni care, dincolo de titulatură, sunt…oameni. Cu bune și rele, cu împliniri și dezamăgiri, cu un suflet pe care prea puțini au răbdarea sau curiozitatea să îl cunoască cu adevărat.

Oameni care au acceptat să se deschidă, fără rețineri, mai ales că lor le aparține nobila și importanta misiune de a forma caractere.

Cum v-ați descrie în câteva cuvinte? De cât timp sunteți profesor în cadrul UPG Ploiești?

Sunt profesor de peste 20 de ani în cadrul Universității Petrol-Gaze din Ploiești. Dar dacă mă întrebați despre omul din spatele profesorului, v-aș putea spune că acesta este dinamic, pasional, intens, uneori prea grăbit pentru detalii, dar niciodată pentru oameni. Trăiesc munca cu implicare totală, dar nu uit că în spatele fiecărei idei stă un zâmbet, o emoție, un sens. Cred în puterea stării de bine, în umorul care dezamorsează și în partea plină a paharului — pe care o văd chiar și atunci când pare că lipsește.

Vă mai amintiţi când v-aţi gândit pentru prima dată să deveniţi cadru didactic?

Îmi amintesc cu claritate sfârșitul clasei a VIII-a, un moment de răscruce în care, deși viitorul ne apărea în față cu promisiuni și necunoscute, discuțiile despre orientarea în carieră erau aproape inexistente.

În acea perioadă, deciziile legate de parcursul educațional erau adesea ghidate de intuiție, de sfaturile familiei sau de modelul oferit de cadrele didactice care ne-au marcat formarea.

Alegerea Liceului Pedagogic a venit, astfel, într-un context în care nu aveam o imagine clară asupra unei cariere în învățământ, dar în care simțeam o chemare profundă către oameni, către învățare și către sens. Asadar, privind în urmă, nu pot indica un moment singular, bine conturat, în care să fi spus cu certitudine „vreau să devin cadru didactic”.

A fost mai degrabă un drum interior. Unul care a început poate chiar fără să fi fost pe deplin conștientizat, dar care a prins contur și profunzime odată cu experiențele trăite în acei ani.-

Ce v-a determinat pe dumneavoastră să deveniți profesoară, să-i învățați pe alții cum să învețe? A fost, la un moment dat, în viața dumneavoastră, poate, o cotitură, poate o persoană, poate un moment care a fost definitoriu?

Pentru mine, alegerea de a deveni profesor nu a fost rezultatul unei cotituri spectaculoase. A fost mai degrabă un parcurs asumat, care a prins contur și adâncime în timp. Odată ce am ales să urmez Liceul Pedagogic, am început să simt această opțiune ca pe o responsabilitate profundă, pe care trebuia să o duc până la capăt cu seriozitate și loialitate față de ceea ce înseamnă misiunea educației.

În acest drum, am avut șansa unor întâlniri esențiale. Una dintre cele mai marcante a fost cu doamna dirigintă, doamna Tania Georgescu – un pedagog desăvârșit, care ne-a învățat ce înseamnă rigoarea, echilibrul și verticalitatea în actul educațional.

De la dânsa am învățat o lecție esențială: că dragostea față de elevi nu presupune o indulgență permanentă. Ea se exprimă prin exigență dreaptă, prin încrederea că fiecare copil are potențial și trebuie însoțit cu seriozitate pe drumul propriei deveniri.

Citește și: Aura Pătrașcu (UPG): „Am vrut avocat, dar am ales ingineria”

Această întâlnire, alături de altele care m-au format, a consolidat în mine convingerea că a fi profesor nu e doar o profesie. E o alegere de viață care presupune răbdare, luciditate, empatie și mai ales credința că, prin educație, putem clădi nu doar destine individuale, ci și viitorul unei societăți.

Credeți că familia, prietenii și trecutul dumneavoastră v-au influențat deciziile adultului care ați devenit astăzi?

Da, cu siguranță familia, prietenii și experiențele trecutului au modelat adultul care sunt astăzi. Familia a fost pilonul esențial: locul în care am găsit sprijin autentic, încredere și libertatea de a alege. M-au învățat să caut soluții, nu vinovați, și mi-au oferit curajul deciziilor asumate, chiar și atunci când direcția fusese fin conturată din umbră.

Prietenii și momentele definitorii din trecut mi-au cultivat echilibrul, rigoarea și empatia, trăsături care mă definesc azi, atât profesional, cât și uman.

De ce ați ales să predați la UPG Ploiești?

Am ales să predau la Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești nu ca rezultat al unui plan prestabilit, ci ca urmare firească a unei serii de întâlniri, provocări și contexte formative care m-au ghidat în această direcție.

A fost, mai întâi, o șansă.Aceea de a lucra într-un mediu universitar în care am întâlnit oameni care au crezut în potențialul meu înainte ca eu să-l fi înțeles pe deplin. Această încredere mi-a oferit curajul să mă expun provocărilor didactice și academice, să-mi asum nesiguranțele începutului și să cresc în permanență.

Citește și: Claudia Niculae (UPG): „Pasiunea e de la tata”

Totodată, Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești s-a dovedit a fi pentru mine un loc în care am fost invitată să gândesc critic, să contribui creativ și să mă implic. A fost mediul în care am putut să construiesc, să greșesc, să ajustez, să cresc. Toate acestea întotdeauna într-un cadru în care excelența profesională se conjugă cu respectul pentru individualitate și dezvoltare personală.

Aţi început să predaţi imediat după absolvirea facultăţii?

Da, am început să predau imediat după absolvirea facultății, însă nu în mediul universitar, ci în învățământul special. Un spațiu pedagogic care, deși adesea marginalizat sau înțeles superficial, s-a dovedit a fi pentru mine o veritabilă școală de umanitate și profesionalism.

Acei primi doi ani nu au fost doar o etapă de tranziție, ci una profund formativă, care mi-a demontat multe dintre reprezentările idealizate despre procesul de învățare, despre relația profesor–elev și despre rolul real al educației. A fost o experiență care m-a schimbat, atât ca om, cât și ca profesionist, forțându-mă să regândesc, cu luciditate și empatie, sensul intervenției pedagogice.

Trecerea către învățământul universitar a fost rezultatul întâlnirii cu oameni de o generozitate intelectuală și umană rară. Vorbesc aici despre profesorul univ. dr. Gheorghe Tomșa. E omul care a intuit direcția spre care mă pot îndrepta și m-a încurajat să o urmez. Totodată,  profesorul univ. dr. Viorel Nicolescu este cel care m-a susținut cu rigoare și exigență pe drumul devenirii academice.

Însă, fără doar și poate, cea mai semnificativă influență a avut-o profesorul univ. dr. Emil Stan. Un om care mi-a oferit libertate profesională, încredere și spațiu de afirmare, dar tocmai această încredere m-a obligat să devin, să răspund prin responsabilitate și angajament.

Cum vă simțiți acum, uitându-vă în urmă la toate lucrurile pe care le-ați realizat cu forțe proprii?

Privind retrospectiv parcursul meu profesional, trăiesc un sentiment profund de împlinire, nu atât prin prisma reușitelor individuale, cât mai ales prin conștiința apartenenței la un proces de construcție autentică, de durată, cu impact concret asupra unui domeniu aflat, la momentul debutului meu în carieră, într-o formă incipientă.

Când am pășit în Universitate, în 2004, Științele Educației erau reprezentate prin activitatea Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic și a Colegiului de Institutori. Astăzi, după mai bine de două decenii, vorbim despre un Departament de Științele Educației. Vorbim despre două specializări de licență cu succes de necontestat și două programe de masterat, dezvoltate și consolidate treptat, cu implicare constantă și viziune coerentă.

Citește și: Profesor UPG, despre siguranța online: „Nu activa ce nu cunoști”

Faptul că am avut privilegiul, dar și responsabilitatea, de a fi parte din fiecare etapă a acestei construcții mă determină să privesc în urmă cu recunoștință și luciditate. Nimic nu a fost facil sau dat dinainte. Tot ce s-a clădit a fost rezultatul unui efort susținut, uneori tăcut, dar întotdeauna angajat.

Fiecare program, fiecare curriculă, fiecare etapă de acreditare a fost o pledoarie pentru relevanță academică și pentru nevoia ca formarea viitorilor profesori să beneficieze de un cadru universitar solid, adaptat realităților educaționale contemporane.

În esență, privind în urmă, nu mă raportez la ceea ce „am realizat”, ci la ceea ce „am fost chemată să construiesc” împreună cu ceilalți. Este o bucurie matură, care se naște din continuitate, din sens și din certitudinea că efortul individual capătă valoare doar atunci când este pus în slujba unui proiect comun, cu impact formativ real.

Care sunt proiectele realizate de studenţii dumneavoastră care v-au impresionat cel mai mult?

În peste două decenii de activitate didactică, am avut bucuria de a însoți mulți studenți în proiecte valoroase, relevante academic și profesional. Cu toate acestea, poate cea mai aproape de sufletul meu rămâne o experiență recentă, care a depășit granițele învățării formale. Totodată a devenit o veritabilă lecție de viață, atât pentru studenți, cât și pentru mine.

Este vorba despre Școala de Vară „Călători în jurul lumii”, desfășurată în vara anului trecut în cadrul parteneriatului cu Fundația Turnu – Ajutor și Speranță. Proiectul a fost realizat împreună cu studenți de la programele de master Consiliere școlară și dezvoltarea carierei și Management educațional și integrare europeană.Acțiunea  a avut loc în satele Letea și Rosetti, sate din inima Deltei Dunării, zone profund defavorizate, dar cu o frumusețe umană aparte.

A fost, fără îndoială, o lecție despre umanitate și solidaritate, despre puterea educației informale de a transforma vieți. A fost despre cum se pot construi punți reale între lumi aparent foarte diferite. Timp de o săptămână, studenții au creat un spațiu de învățare și joc pentru copiii din comunitate. Tinerii noștri au reușit să aducă bucurie, culoare și încredere acolo unde, adesea, acestea lipsesc.

Împreună, am învățat că se poate trăi simplu, dar profund, că diferențele dispar atunci când misiunea este una împărtășită și nobilă, și că, uneori, educația se face în tăcere, prin prezență, dăruire și autenticitate.

Ce aţi schimba la sistemul actual de învăţământ?

Aș dori să văd un învățământ mai ancorat în realitate, care să se bazeze mai mult pe fapte concrete și mai puțin pe declarații politice sau tendințe pasajere. Cred că onestitatea ar trebui să fie fundamentul acestui sistem.

O onestitate care să se reflecte atât în modul în care sunt articulate așteptările, cât și în recunoașterea sinceră a limitărilor și nevoilor elevilor.

Citește și: Alina Prundurel (UPG): „ Mi-am dorit o carieră în Poliție”

Mi-aș dori un învățământ care să își exprime clar nivelul de exigență, dar care să o echilibreze în mod realist cu resursele și timpul efectiv disponibil al elevilor. Este esențial să evităm atât extremele indulgentei supreme, care pot genera neglijență și superficialitate, cât și pe cele ale unei exigențe rigide, care nu ține cont de context și poate deveni copleșitoare.

Cum este școala românească de azi? Cum o evaluați din punctul de vedere al nivelului, al calității și eficienței? Care sunt, în opinia dvs., principalele probleme ale educației?

Consider că este dificil, dar și puțin corect să generalizăm despre „școala românească de azi” în termeni absoluți, fie ei de excelență sau decădere. Mai degrabă, putem identifica tendințe, unele mai vizibile, altele mai subtile, care coexistă și influențează atât procesul educațional, cât și rezultatele acestuia.

Această perspectivă particularizată ne permite să înțelegem complexitatea sistemului și să evităm stereotipiile simpliste.

În spațiul educațional întâlnim atât cadre didactice și elevi dedicați, talentați și implicați, cât și situații în care predomină auto-suficiența, indiferența față de muncă și învățare, ceea ce afectează negativ calitatea procesului instructiv-educativ.

Cred că miza o reprezintă raportul echitabil dintre aceste atitudini și practici, care definesc, în mare măsură, nivelul, calitatea și eficiența educației. În concluzie, școala românească de azi este un ansamblu divers. Unul cu provocări reale, dar și cu exemple valoroase care merită susținute și amplificate.

Există un curent de opinie conform căruia „se învață prea mult“ în școală. Spun asta în sensul că volumul informației este prea mare pentru elevi și că acesta ar trebui redus. În acest context, se pledează  pentru reducerea materiei. Cum priviți această tendință?

Înainte de a răspunde la întrebarea dacă „se învață prea mult” în școala românească, cred că este esențial să clarificăm ce înseamnă, de fapt, prea mult. Cantitatea de informație nu poate fi evaluată în mod absolut, ci doar în raport cu utilitatea, relevanța și gradul de adecvare la vârsta, nivelul și nevoile elevilor.

Desigur, există situații în care încărcătura curriculară este dezechilibrată, iar acest lucru poate deveni un obstacol în calea înțelegerii profunde și a dezvoltării autentice a competențelor. Dar, în egală măsură, există domenii în care acumularea vastă de cunoștințe este nu doar justificată, ci imperativ necesară.

Așadar, cred că dezbaterea nu trebuie purtată în termeni cantitativi, ci calitativi. Accentul ar trebui pus pe necesitate, relevanță și finalitate: învățarea nu trebuie redusă doar pentru a deveni „mai ușoară”, ci trebuie calibrată astfel încât să formeze competențe reale, să răspundă cerințelor societății și să pregătească elevii pentru complexitatea lumii în care vor trăi.

Cum evaluați starea sistemului nostru educațional din punctul de vedere al raportului profesor-elev, al disciplinei, al respectului, al valorilor, al statutului cadrului didactic?

Atunci când vorbim despre raportul profesor–elev, despre disciplină, respect și statutul cadrului didactic, cred că este necesar să evităm generalizările comode și să privim lucrurile cu responsabilitate. Respectul și autoritatea se câștigă în timp, prin competență, consecvență și autenticitate.

De aceea, dacă pretindem astăzi că profesorul a fost devalorizat sau că statutul său a scăzut în percepția publică, trebuie să admitem, cu onestitate, că acest proces are cauze multiple, inclusiv din interiorul sistemului. A cere respect presupune, inevitabil, și asumarea responsabilității pentru ceea ce transmiți, pentru cum te poziționezi, pentru ce fel de relații cultivi.

Cred că relația educativă sănătoasă ar putea (re)porni de la valori fundamentale, precum respectul reciproc, încrederea și solidaritatea. Respectul înseamnă recunoașterea competenței celuilalt și a rolului său, încrederea implică deschidere și dialog, iar solidaritatea presupune o direcție comună – nu doar „predarea materiei”, ci formarea omului.

Ce rol are educația în formarea unei persoane?

„Educația nu trebuie să fie o adaptare forțată la ceea ce este, ci o deschidere către ceea ce ar putea fi” afirma Paulo Freire – și cred că această idee reflectă foarte bine rolul educației în societatea de azi, privită ca demers de formare umană, ce presupune dezvoltarea gândirii critice, a empatiei, a responsabilității și a capacității de a contribui activ la viața comunității.

Într-o lume aflată în schimbare rapidă, o educație orientată spre viitor trebuie să echilibreze tradiția cu inovația, rigoarea cu creativitatea, pentru a sprijini tinerii în a deveni nu doar buni profesioniști, ci și cetățeni conștienți, echilibrați și implicați.

Ce înseamnă să fii profesor: să știi foarte bine materia, să știi cum să predai sau ambele?

A fi profesor înseamnă, desigur, să stăpânești temeinic conținutul disciplinar — fără un fundament solid în materia predată, actul educațional riscă să devină superficial. Totodată, competența pedagogică, știința de a structura, de a adapta și de a face accesibil acest conținut, este esențială. Însă reducerea profesiei la aceste două dimensiuni — ce predai și cum predai — este insuficientă pentru a înțelege complexitatea reală a rolului profesorului.

Educația este o relație umană profundă, cu impact formativ asupra identității, valorilor și conștiinței celor care învață. A fi profesor înseamnă și să înțelegi cine este cel din fața ta, să fii prezent emoțional, să modelezi prin exemplu, să creezi sens, să cultivi speranță. Înseamnă să susții, să provoci, să însoțești și să formezi oameni întregi, nu doar elevi performanți.

Care sunt proiectele pe care vă veţi axa pe viitor?

Trăim într-o lume marcată de volatilitate și incertitudine, incertitudine ce nu trebuie neapărat privită ca un obstacol, ci ca o oportunitate. Astfel, în loc să încercăm să controlăm totul, este mai realist și mai util să învățăm să gestionăm imprevizibilul, să ne adaptăm și să identificăm avantajele pe care le poate aduce schimbarea.

Așadar, pe viitor, mă voi concentra pe proiecte care să sprijine tinerii în cultivarea unei atitudini proactive față de incertitudine și voi încerca să dezvolt strategii care să îi ajute să transforme nesiguranța în resursă, să-și dezvolte încrederea în deciziile lor și să se adapteze cu eficiență în mediile profesionale și personale în continuă schimbare.

Cum arată relația ideală între profesor și student? Cum sunt studenții de astăzi?

Relația ideală între profesor și student este un echilibru delicat între încredere, provocare și respect reciproc. Este o relație marcată de o dinamică interumană profundă, ce transcende simpla transmisie de cunoștințe. Este o întâlnire de vieți, cu complexitățile și ambiguitățile lor, unde empatia autentică, respectul pentru diferență și capacitatea de a gestiona frustrarea — atât a profesorului, cât și a studentului — devin competențe educaționale fundamentale.

Poate că aceasta este și explicația pentru care uneori, tocmai în momentele de tensiune, relația educațională atinge cele mai înalte niveluri de impact.

Mai țineți legătura în prezent cu foștii studenți? Este important pentru dumneavoastră acest lucru?

Prin specificul programelor de studii în cadrul cărora am predat — de la Modulul Psihopedagogic  la masterul de Consiliere Școlară și Dezvoltarea Carierei — am avut privilegiul să interacționez cu o diversitate remarcabilă de studenți, care astăzi activează în domenii variate, uneori aparent foarte îndepărtate de zona educațională: de la sistemul bancar și saloanele de primiri urgente, până la centre de avocatură sau organizații non-profit.

Această diversitate reflectă nu doar complexitatea societății actuale, ci și capacitatea educației de a forma indivizi adaptabili, cu competențe transferabile.

Menținerea legăturii cu foștii studenți reprezintă pentru mine o sursă reală de împlinire profesională și personală. Acel schimb sincer, adesea marcat de zâmbetul recunoștinței pe care îl citesc pe fețele lor, sau de disponibilitatea lor de a oferi sprijin fără a fi întrebați, îmi confirmă că educația este o relație vie, care depășește timpul și spațiul formal al sălii de curs.

Această conexiune continuă îmi aduce satisfacția profundă că efortul și încrederea investite au avut un impact real, iar drumul comun de învățare și creștere nu se încheie odată cu absolvirea.

Aveți vreun sfat care nu ține neapărat de școală pentru tinerii din prezent? Vreun sfat pe care vi l-ați da și dumneavoastră?

De fiecare dată când mă confrunt cu dificultăți, îmi vin în minte cuvintele lui Nelson Mandela: „Eu niciodată nu pierd — ori câștig, ori învăț.” Această perspectivă m-a învățat că esența vieții nu constă în evitarea eșecului, ci în modul în care alegem să-l privim și să-i dăm sens. Pentru tinerii de azi, mesajul meu este să accepte cu curaj incertitudinea și provocările, nu ca pe obstacole insurmontabile, ci ca pe oportunități prețioase de creștere și învățare.

Mai mult decât orice, le-aș spune să cultive răbdarea cu sine și cu lumea, să nu se teamă să greșească și să își păstreze mereu o sete vie de cunoaștere și autenticitate. Viața nu este o cursă de viteză, ci un drum în care fiecare pas, fie el plin de succes sau de lecții, contribuie la formarea unei identități reziliente și pline de sens.

Acesta este sfatul pe care mi l-aș da și mie însămi: să privesc fiecare clipă dificilă ca pe o șansă de a deveni un om mai înțelept și mai liber.