Născută la 2 octombrie 1951, în Măneciu Pământeni, profesoara de matematică Viorica Preda este unul dintre ultimii dascăli ai generației sale care mai stă în fața elevilor. Cu 51 de ani neîntrerupți la catedră, cu clase întregi de copii crescuți în spiritul rigorii și al gândirii logice, și cu o poveste de viață în care principiile au cântărit mereu mai mult decât confortul, ea reprezintă un reper al educației prahovene pe care Observatorul Prahovean îl aduce în fața cititorilor săi, în cadrul campaniei de promovare a valorilor educaționale din județ.
Din articol
Rădăcinile: Măneciu, școala și competiția dintre surori
Viorica Preda s-a născut și a crescut în Măneciu Pământeni, un sat de munte din Valea Teleajenului, unde a urmat toate treptele școlii, de la clasele primare până la liceu. Măneciu nu era, în anii ’60, un centru educațional cu pretenții, dar comunitatea de acolo oferea ceva rar și valoros: profesori tineri, proaspăt ieșiți din facultăți de prestigiu, care veneau la țară cu stagiul obligatoriu și rămâneau adesea din vocație.
„Am prins acolo o generație de profesori care terminaseră în facultăți bune, erau valoroși, aveau repartiție să-și facă stagiul la țară și rămâneau acolo. Atât de bine se simțeau”, povestește profesoara.
Ea evocă imagini de o simplitate dezarmantă: pauzele în care elevii și profesorii jucau volei în curtea școlii, echipele mixte de trei elevi și trei profesori, întrecerile sportive între profesorii din Măneciu Pământeni și Măneciu Ungureni, iarna, unde trofeul era o varză murată desfăcută pe un băț, iar medaliile — rondele de morcov. „Eu țin minte asta ca fiind un mare câștig. Pentru că eram într-o anumită stare acolo…”, spune ea, cu nostalgie. Dar, subliniază faptul că, deși exista această apropiere între elevi și profesori, respectul era mereu prezent.
Acasă, în familie, competiția era la fel de vie, dar constructivă.
Viorica era a doua dintre trei surori — una cu un an și jumătate mai mare, cealaltă cu un an și jumătate mai mică. Tatăl lor, prizonier zece ani în Siberia, revenise cu sănătatea șubrezită, ceea ce a pus familia într-o situație dificilă. Financiar nu-și permiteau prea multe, iar de ținut fetele în școli înalte, nu se punea problema…
„Știam că doar dacă învăț, o să am un loc în societate, o să fiu independentă și o să mă pot întreține singură”, povestește ea. Presiunea pe care o simțea nu era exterioară. Era o decizie asumată, clară, a trei fete care au înțeles de mici că educația este singura lor protecție.
Sora mai mare a intrat la Comerț Exterior, la București, fără meditații, cu franceză învățată în Măneciu, într-o perioadă în care se spunea că la acea facultate „intră numai copiii de miniștri”. A intrat fără sprijin politic, de fapt, fără niciun fel de sprijin.
Sora mai mică a ales medicina și a ajuns medic și profesor universitar, iar cea mijlocie, Viorica, a ales matematica.
Revelația din clasa a VI-a și alegerea carierei
Dragostea pentru matematică nu a venit de la sine. În clasa a V-a, profesorul de la acea vreme o descuraja prin sarcasm, atât pe ea, cât și pe colegii ei: îi numea „boi cu capete de rațe”, iar când elevii se încurcau, râdea de ei. Viorica nu lua mai mult de nota 8 în scris la matematică, nu din lipsă de inteligență, ci din lipsă de motivație. „Nu luam niciodată mai mult de 8 în scris, pentru că nu eram atentă, pentru că nu îmi plăcea atitudinea omului de la catedră”, mărturisește ea.
Totul s-a schimbat în clasa a VI-a, când, la Măneciu, a venit un profesor tânăr care selecționa copiii pentru cerc de matematică și stătea cu ei peste program. Într-o zi, a chemat-o pe eleva Viorica de la ora de sport în sala de clasă, i-a arătat un exercițiu neterminat pe tablă și i-a spus: „L-ai putea continua?”. Fata a luat creta, a rezolvat, a ieșit.
La pauză, colegii din clasa a VII-a au întrebat-o uimiți cum a știut. Ei, mai mari, nu reușiseră. „Eu știam. Nu știu de unde știam. Dar știam”, spune profesoara.
De atunci, matematica a devenit lumea ei.
În clasa a VIII-a, la întrebarea clasică a dirigintei: „Ce vrei să te faci?”, răspunsul Vioricăi venit ferm: „profesoară de matematică”. A notat motivul într-o agendă pe care a găsit-o zeci de ani mai târziu, când a renovat casa părintească din Măneciu: „E atât de frumoasă matematica și nu știu de ce nu o înțeleg ceilalți. Și trebuie să îi fac pe cât mai mulți să o înțeleagă”, a găsit scris în agenda de la finalul clasei a VIII-a.
A participat la olimpiade în fiecare an de liceu. Între clasa a XI-a și a XII-a, nu s-a calificat la națională și a trăit asta ca pe un eșec major. A vrut să renunțe, să se îndrepte spre economie, ca sora mai mare. A stat cu cărțile de economie în față, pe masa de lucru, dar simțea mereu că ceva nu se potrivea.
O întâlnire întâmplătoare, pe calea ferată, cu un profesor pe care îl prețuia foarte mult, i-a schimbat din nou traiectoria. Omul i-a spus o poveste simplă — despre o gâză mică care încearcă să treacă o grindă, cade de 50 de ori și reușește la a 51-a încercare — și a plecat. Atât. Dar a fost de ajuns…
Viorica s-a dus acasă, a luat toate culegerile de matematică, s-a așezat pe banca din grădina casei părintești, cu pisica lângă ea, și a recitit totul de la capăt. Și a început să se simtă din nou completă, să-și simtă, parcă, din nou sufletul. „Atunci am simțit că aceea e viața mea”, mărturisește ea.
Facultatea și primii pași în carieră: Iași, București, întoarcerea în Prahova
A urmat Facultatea de Matematică din Iași, una dintre cele mai serioase școli de profil din România acelor ani. Spune că atmosfera academică de acolo a marcat-o profund. A fost impresionată mai ales felul în care profesorii tratau studenții cu respect și exigență în același timp. „Am fost într-o facultate unde se vorbea cu ‘dumneavoastră, domnișoară studentă’”, povestește ea.
A ales să-și susțină lucrarea de diplomă la un profesor pe care îl admira, tocmai pentru că modul în care acesta își prezenta ideile o fascina.
Revenită în Prahova, a început să predea la Liceul Teleajen unde atmosfera era radical diferită de tot ce trăise. Prima zi i-a adus o mustrare în fața elevilor. Directorul școlii i-a semnalat faptul că a trecut pe lângă câteva hârtii aruncate pe jos la intrare, în loc să observe și să-i pună pe elevi să strângă. „Un profesor trebuie să observe absolut tot”, i-a reproșat directorul.
„Asta mi-a făcut-o în fața elevilor. Și ăsta a fost pentru mine un motiv pentru care am zis: ce caut eu aici?”. Astfel, cu prima ocazie, a cerut transfer chiar dacă transfer a însemnat trecerea de la liceu la școală gimnazială.
Și, astfel, a ajuns la Școala nr. 8 din Ploiești, unde a stat 16 ani, mult mai mult decât plănuise, așa cum singură recunoaște. Motivul? Oamenii.
„Am găsit niște oameni, în adevăratul sens al cuvântului, și am stat 16 ani. N-aș fi crezut că stau atât”, mărturisește ea.
La Școala 8 a întâlnit colegi valoroși, un mediu intelectual stimulant și, mai ales, libertatea de a preda matematica așa cum simțea să o facă: frumos, liber, și la un nivel foarte ridicat. A dus de la clasa a V-a până la a VIII-a promoții întregi, de la capăt până la sfârșit.
Anii de la Colegiul Național „I.L. Caragiale” și confruntările cu sistemul
Unul dintre cele mai tumultoase capitole din cariera sa rămâne perioada de detașare la Colegiul Național „I.L. Caragiale” din Ploiești, instituție de referință pentru învățământul prahovean. Acolo a predat atât la liceu, cât și la gimnaziu, și a trăit cea mai mare satisfacție profesională: clasele cu care a lucrat ani la rând, elevii de top pe care i-a avut, rezultatele excepționale pe care le-a obținut la olimpiade.
Dar sistemul a intervenit. La mijlocul anilor ’90, odată cu schimbarea conducerii inspectoratului, un nou inspector general a preluat postul și a redistribuit orele după criterii proprii.
Astfel, profesoarei Preda i-au fost luate toate clasele bune — inclusiv una de matematică cu elevi selecționați — și înlocuite cu un orar format din ore de după-amiază. A protestat. A spus că nu e corect.
„Inspectorul de specialitate mi-a zis: ai îndrăznit să te contrazici cu fostul inspector?” Directorul școlii, om pe care îl aprecia, i-a spus cu ochii în jos: „Mi-e rușine să vă privesc în ochi. Dar, vă rog să acceptați schimbarea”.
A înțeles mesajul și a ales să plece, de data aceasta definitiv — transferându-se acolo unde putea fi titulară, fără să mai depindă de bunăvoința politicului. Şi, astfel, a ajuns profesoară de matematică la Şcoala Sf. Vineri din Ploieşti.
Experiența nu a amărât-o, dar a confirmat ceea ce știa deja: că în sistemul de învățământ românesc, opiniile independente au un preț. „În perioada aia nu eram obișnuiți prea mult să avem dreptul la opinie. Dar eu, încă de când eram elevă, am simțit că pot să am opinie. Cu atât mai mult, ca profesor, nu puteam să mă abțin…”, spune ea, cu convingere.
Cincisprezece ani la Spectrum: când predarea vine înaintea hârtiilor
Un capitol aparte din cariera profesoarei Preda îl reprezintă perioada actuală, ca profesor la Școala Spectrum, instituție de învățământ privat cu tradiție în Prahova. A acceptat acolo și o funcție de conducere, cu un angajament clar față de sine: predarea rămâne pe primul loc, indiferent de rolul administrativ.
Tocmai această prioritate a definit modul în care a condus școala atâția ani de zile. În timp ce documentele formale, planuri manageriale, procese-verbale, erau gestionate de echipa specializată a instituției, ea și-a investit energia acolo unde credea că poate face diferența reală: în sala de clasă, cu copiii. Și a făcut-o inclusiv în situații care nu se rezolvă prin niciun plan scris.
Povestește, de pildă, despre un elev cu sindrom Down care mergea mereu cu o sticlă în mână — obiectul lui de confort — și care, atingând uneori ceilalți copii, crea mici tensiuni în colectiv. Profesoara a lucrat cu întreaga clasă la exerciții de empatie, punând o întrebare simplă și directă: „Dacă ai fi tu în locul lui?”. Astfel, bullying-ul nu a apărut niciodată în vreun proces-verbal. Dar nici în curtea școlii…
Când au venit controale de la București, ea a ales onestitatea în locul aparențelor: „Eu n-am făcut planul managerial de dezvoltare. Dar am dezvoltat, practic, copiii”. Iar concluzia pe care a tras-o după toți acei ani rămâne la fel de fermă: „La privat am putut să aleg ce să fac. Și, am ales, ceea ce știu că este bine: calitatea, nu cantitatea.”, spune ea.
Relația cu elevii: exigență cu umor, autoritate fără distanță
Stilul ei de predare a fost dintotdeauna unul care combina rigoarea matematică cu apropierea autentică față de elevi. Nu a tolerat niciodată scuzele nefondate sau lipsa de efort, dar nu a folosit nici autoritatea ca instrument de umilire.
La orele ei, elevii își rezolvă nevoile personale înainte de a intra efectiv în rezolvarea problemelor sau exercițiilor. Odată ora începută, concentrarea trebuie să fie doar la ceea ce au de lucrat. Și, treptat, toți au înțeles asta și s-au conformat.
A povestit și episodul în care un părinte s-a dus direct la conducerea școlii să se plângă că profesoara Preda este „rigidă”. Și asta doar pentru că le cerea elevilor să nu iasă din oră în momentele-cheie ale explicației. Ea a ascultat reclamația cu răbdare și a răspuns calm: „Dacă vreți să căutați un om cu gândire flexibilă și adaptat, să știți că, cu toată modestia, eu mă așez acolo în primul rând. Dar a respecta niște principii și a face un lucru de calitate nu înseamnă să fii rigid.
Profesorilor de la discipline fără evaluare standardizată le transmitea cu un zâmbet amar că „o duc bine pe poziția pe care sunt”. Un coleg de sport glumea că și-a ales meseria cu cap și o face cu picioarele. Ea era mereu în vizor — responsabilă pentru fiecare rând scris pe tablă, pentru fiecare oră de predat.
Matematica altfel: două formule în loc de zece, logica în loc de memorare
Dincolo de experiențele administrative și umane, esența carierei profesoarei Preda rămâne felul în care a înțeles și a predat matematica. Nu ca o înșiruire de reguli de memorat, ci ca o structură logică pe care orice minte antrenată o poate reconstrui.
La clasa a VIII-a, la capitolul volume, le spune mereu elevilor că au nevoie de doar două formule de bază: una pentru corpurile drepte — prisme și cilindri, indiferent de forma bazei — și una pentru corpurile cu vârf — piramide și conuri. „Voi nu învățați decât două formule. Studiați voi ce bază are și adaptați pe situație”. Astfel, în loc să învețe zece cazuri particulare pe de rost, elevii înțelegeau principiul de bază și îl aplicau oriunde.
Tot ea susține că prima oră dintr-un an școlar, la orice materie, n-ar trebui să fie o introducere în materie, ci o lecție despre cum se învață acea materie. „Asta nu știu copiii. Și cred că nu știu nici mulți profesori. Cum să înveți la materia asta? Ce trebuie să faci ca să înveți?”. Unui elev care nu-și făcea tema pentru că „nu îl verifică nimeni”, i-a pus întrebarea fundamentală: „Tu faci tema pentru mine, sau pentru că e nevoie să fixezi noțiunea aia?”, și, cu asta, l-a convins.
Viziunea despre învățământul românesc: mai puțină cantitate, mai multă calitate
La 74 de ani, cu o jumătate de secol de predare în spate, profesoara Preda vorbește despre starea actuală a școlii românești cu îngrijorare și luciditate în egală măsură.
Cea mai mare problemă pe care o vede nu este lipsa de resurse, ci lipsa de onestitate față de elevi și față de sine. „Este foarte rea lipsa de stabilire a baremelor corecte și lipsa modalităților de evaluare corectă. Să fii sincer cu tine însuți, tu, ca profesor, și cu fiecare elev. Să-i spui elevului: tu ai de făcut asta, mai ai de făcut asta, poți să mergi de la un nivel la altul prin pașii ăștia. Claritatea este esențială”, consideră ea.
Se uită îngrijorată la programa nouă de liceu și nu îi place ce vede: ore puține de română, conținuturi încărcate fără logică internă, o tendință spre acumulare în locul aprofundării. „Trebuie să facă la școală lucrul cum trebuie. Mai puțină cantitate, mai multă calitate”, afirmă ea, cu convingere.
Semnale bune și semnale mai puțin bune din învățământ
De asemenea, profesoara atrage atenția și asupra riscului superficialității instituționalizate — al unui sistem care preferă să închidă ochii, să lase notele să treacă și să ignore că un copil nu a înțeles cu adevărat. „Dacă se continuă cu superficialitatea, nu e deloc în regulă. Dacă se continuă cu tipul ăsta de a închide ochii și de a considera că nu se poate face nimic — că de ce să mai schimb ceva, că, oricum, ce mai contează — asta e o problemă”, trage ea semnalul de alarmă.
Vede însă și semnale bune: elevii care ajung să studieze în afară și care, totuși, aleg să se întoarcă. Se întâlnește cu foști elevi, menține contactul cu promoții întregi. Întâlnirile acelea — cu oameni de 40 de ani care râd la aceleași glume, unde există senzația că s-au oprit din discuție ieri — sunt pentru ea dovada că ceea ce ai plantat în om rămâne. „Cred că asta m-a motivat pe mine extrem”, realizează ea.
Planuri de viitor: grijă de sine, călătorii și catedra cât mai poate
La 74 de ani, profesoara Viorica Preda nu s-a retras. Predă în continuare, pentru că școala în care lucrează are nevoie de ea și pentru că toamna, inevitabil, vine o stare interioară pe care ea o cunoaște bine: dorința de a fi din nou în fața unei clase.
„Toamna mă prinde o stare și cei de la școală mă solicită, pentru că au nevoie de mine. Și mă gândesc: dacă pot, parcă-i păcat să nu fac asta”, spune ea.
Dar recunoaște, cu o onestitate pe care a practicat-o toată viața, că a neglijat mereu grija față de sine. „Am pus pe primul loc predarea. Acum îmi dau seama că am greșit cu asta”. Înainte să fie utilă altora, vrea să fie bine ea.
Are și planuri de călătorie — pentru că în fiecare an, cât a putut, s-a dus în vacanțe, uneori și singură. „M-am obișnuit să fiu independentă, liberă. M-am învățat să iau decizii, să știu ce îmi trebuie”, spune ea. Nu îi e frică de singurătate, spune că a traversat-o de multe ori și a ieșit cu bine din ea.
Profesoara Viorica Preda este una dintre acele prezențe rare din educația românească în care vocația și principiile au supraviețuit unor decenii întregi de sistem.
Nu a acceptat niciodată să predea altfel decât credea ea cu adevărat că trebuie să predea, nu a semnat documente pentru bife și nu a tăcut atunci când ceva i se părea nedrept, deși a plătit prețul acestei atitudini. A rămas în fața clasei pentru că nu și-a putut imagina altfel viața. Și a ales bine, dovadă fiind generațiile întregi de elevi pe care i-a format și asupra cărora și-a pus puternic amprenta.
Observatorul Prahovean îi aduce un omagiu profesoarei Viorica Preda în cadrul campaniei dedicate dascălilor prahoveni care au construit, cu răbdare și rigoare, oameni.
Campania „Valori educaționale prahovene” este o inițiativă a Observatorului Prahovean de promovare a profesorilor care au marcat generații de elevi din județul Prahova.
