În Leprozeria de la Tichilești, județul Tulcea, astăzi mai trăiesc 7 bolnavi de lepră. 7 din aproape 200 câți au fost în urmă cu un secol. Oameni care nu se consideră nicio secundă proscriși ținuți în carantină. Născuți acolo, mulți dintre ei, nu au știut niciodată ce e cu adevărat viața dincolo de gardurile care i-au protejat, dar i-au ținut și captivi. Suflete care, culmea ironiei, în ciuda bolii groaznice, au ajuns să apuce chiar și vârsta de 80 de ani. Trei bărbați și patru femei, care nu sunt altceva decât ultimele povești trăite în unica leprozerie din țară și din sud-estul Europei. (VIDEO)
Din articol
Ascuns parcă de lume, spitalul încă se încăpățânează să existe și azi, în 2026. Aici sunt ferite de ochii curioșilor ultimele 7 povești de viață, adevărate drame, ale bolnavilor atinși de maladia care a ciuntit trupuri și a distrus destine.
Am ajuns la Tichilești, loc uitat de Dumnezeu, casă și cimitir pentru aceste suflete, într-o zi de marți, 13 ianuarie a lui 2026.
Liniște asurzitoare și suferință multă la Tichilești
De îndată ce intri pe poarta leprozeriei te izbesc liniștea asurzitoare, suferința, coroborată cu optimism a unor oameni cărora pare că viața le-a dat mai mult decât au putut duce. Și, cu toate astea, ultimii leproși de la Tichilești au dus și încă mai duc. Au rămas doar 7 din aproape 200 câți erau acum 100 de ani, aduși cu forța din toate colțurile țării, ba chiar din afara ei.
Unul câte unul, oamenii s-au stins, lăsând în urmă o viață încărcată de dureri fizice incredibile și trăită în stigmat. Izolați de o lume care nu i-a acceptat, leproșii de la Tichilești își duc și azi viața într-o izolare care pare să doară mai mult decât suferința fizică.
Acolo, la leprozerie, e multă tăcere
În momentul în care deschizi ușile odăilor în care își duc viața bolnavii de lepră, descoperi frumusețe sufletească și afli povești spuse cu atâta seninătate și resemnare, încât te cutremură să vezi că în oamenii aceștia nu există pic de înverșunare. Nu se vaită, nu își urăsc soarta și nu Îl „urăsc” pe Dumnezeu pentru crucea grea. Ba din contră, cămăruțele în care trăiesc sunt pline cu icoane. Leproșii de la Tichilești sunt veseli și dornici să îți povestească, asta chiar dacă îți văd și îți simt teama.
„Pentru noi a existat tratamentul, de aia nu suntem mutilați cum au fost părinții noștri. Să spuneți tuturor că leproșii de la Tichilești, noi, ăștia ultimii șapte rămași, suntem oameni cumsecade. Și că lepra sufletului e mult mai grea decât cea a trupului”, spune, ca și cum ar vrea să se scuze, Vasile Olescu, azi în vârstă de 70 de ani.
Vasile Olescu s-a născut în leprozerie, din părinți bolnavi
Lumea lui, a lui Vasile, dar și a celorlalți șase rămași, o descrie simplu: leprozeria și ceva ce au doar cei pe care îi vede la televizor – libertatea.
„Aici, la Tichilești, s-au cunoscut părinții mei, aici m-au făcut pe mine. Erau adolescenți când au fost aduși. Tata, 14 ani, iar mama, 16. Boala n-a ținut cont de vârstă și i-a mutilat. Aici au trăit ei până la ultima suflare, asta va fi și soarta mea (…)
Dar e bine, e bine aici la spital. Suntem îngrijiți, avem căldură, hrană. Personalul se poartă frumos cu noi. Ce să ceri mai mult? Asta până când ne-o veni și nouă rândul să avem o cruce cu numele pe ea”, mai povestește bărbatul, arătând cu privirea către cimitirul unde, și după moarte, parcă, leproșii sunt ascunși lumii. Un loc uitat, plin de buruieni, unde nimeni nu vine să aprindă o lumânare.
Domnica Mișcov are 80 de ani și e tot copilul Tichileștiului
Într-o altă cămăruță, de acolo, de la spitalul leprozerie, o găsim și pe Domnica Mișcov. Are 80 de ani și este și ea unul dintre copiii Tichileștiului.
„Aici e mama, a fost adusă din Argeș, la 14 ani. Aici e tata, a ajuns la 14 ani din Rusia. Iar între ei sunt eu, micuță. Am avut doi părinți buni, dar nenorocita de lepră mi i-a mutilat. Uitați-vă la mânuțele mamei și la picioare”, ne explică femeia, mângâind fotografiile cu părinții săi, Ioana și Călin Mișcov, cei care au construit o căsuță acolo, la spitalul din Tichilești. O bojdeucă ridicată de mâini mâncate de lepră, în care și azi, la 80 de ani, locuiește Domnica.
Femeia rememorează cu o acuratețe fantastică frânturi dintr-o viață dusă cu eticheta de lepros.
„Eu am fost, Totuși, norocoasă. Pe mine lepra nu m-a mâncat fizic. A apărut tratamentul care a făcut minuni, Promina, la vremea aceea. Mama mea și tăticul meu n-au avut noroc”
„Tata a orbit înainte să mă nasc, picioarele le-a pierdut, i le-a măcinat lepra. Mama și-a distrus și ea picioarele când a făcut căsuța aceasta, acum mai bine de 70 de ani. Deci toată ziua a umblat cu bucățică de scândură în care era un cui. Nu a simțit. Când s-a descălțat seara, talpa era distrusă. De atunci, până a închis ochii, acolo nu s-a mai vindecat, pentru că rănile de lepră nu se închid. Au fost distruși complet de boală”, mai spune Domnica, în timp ce își privește în fotografiile vechi și îngălbenite de timp părinții.
Căminul leproșilor care separă Tichileștiul de lume
Tot acolo, la Leprozeria din Tichilești, sunt colegi de suferință ai lui Vasile și ai Domnicăi, alți cinci bolnavi. Cel mai tânăr dintre ei, Lucian Toma, are 57 de ani. Născut din părinți leproși și condamnat la o viață dusă într-o liniște asurzitoare, în căminul lui ce se oprește în dreptul porții care separă Tichileștiul de lume.
În viață mai este azi și Pașa Strat, care a împlinit 77 de ani. Cu bacilul bolii Hansen încă în sânge, femeia tremură sub o pătură.
„S-a pricopsit cu o gripă urâtă, după ce că e vai de ea, oricum”, îmi spune Marilena, una dintre infirmierele care, din 2012, lucrează la spitalul leprozerie. „Nu mai vrea nimic decât să fie liniștită. Tot timpul zice: cum o vrea Dumnezeu. Vrea să o ia, să o ia. Vrea să o mai lase, să o mai lase. Dar parcă prea mare chinul”, mai adaugă infirmiera, care are grijă să o învelească pe bătrână pentru a-i mai stopa un pic din frisoane.
La Tichilești, Pașa Strat a ajuns în copilărie
A ieșit, apoi și-a întemeiat familie. Patru copii a avut, dar doi i-au murit. La bătrânețe s-a întors la leprozerie, fiindcă i s-a întors și boala.
Grigore Grigorov (61 de ani), Maria Bădărău (80 de ani) și Maria Daneș (80 de ani) sunt și ei tot copii ai Tichileștiului. Cu ei se închide lista ultimilor leproși rămași. Când ei se vor stinge, acolo, la Tichilești, se va stinge definitiv lumina. Vor rămâne poveștile pe care nimeni, niciodată, nu le va putea cuprinde cu adevărat.
Cine are azi grijă de ultimii bolnavi de lepră
Pentru ei, pentru ultimii 7 leproși de la Tichilești, sunt azi 14 angajați, din care un medic, Mihaela Dumitru, 6 asistenți medicali și 5 îngrijitori, care se asigură că zilele bolnavilor trec mai lin, acolo, între gardurile Tichileștiului.
„Noi suntem acolo pentru ei, ne asigurăm că sunt îngrijiți și în siguranță. Suntem empatici și îi tratăm ca pe bunicii noștri, suntem ca o familie. Recunosc, atunci când am venit, acum 6 ani, am avut un pic de teamă, dar m-am documentat și am înțeles că boala aceasta, lepra, nu se ia.
Medicamentele care au dus la vindecarea leprei au apărut undeva în anii ’80, iar boala nu se transmite, așa cum mai spun unii, prin strângere de mână sau prin simplul fapt că ai o discuție cu un lepros”, a mărturisit Aurelian, asistent medical, care, zi de zi, este alături de cei 7 pacienți rămași în leprozerie.
Daruri pentru leproșii de la Tichilești -Crăciun în ianuarie
Leprozeria este foarte rar este vizitată de oamenii pe care bolnavii Tichileștiului îi numesc „liberi”. Pe 13 ianuarie, însă, Cristina Vătășescu, de la Asociația „Echipa faptelor de suflet”, în colaborare cu Parohia Brătășanca, a adus un strop de bucurie pe chipurile necăjiților de la Tichilești. Spune că de patru ani merge cu daruri la leprozerie și nu mică îi este tristețea când constată că, unul câte unul, sufletele de la Tichilești se sting.
„Vom merge să-i ajutăm pe bolnavii de la Tichilești până când dispare ultimul”
Cristina Vătășescu și-a propus să sărbătorească alături de bolnavii de lepră „Crăciun în ianuarie”. S-a gândit să nu fie decembrie, fiindcă în această lună toți ajută, toți vor să fie mai buni. Din ianuarie încolo, însă, se lasă uitarea…
A mers și în acest an încărcată cu lucruri și alimente care au umplut de bucurie sufletele bolnavilor. La fel de fericiți au fost și angajații leprozeriei, care au recunoscut că trebuie să se descurce, pe parte de hrană, cel puțin cu o sumă de 33 de lei pentru fiecare lepros în parte. „Vom merge până când dispare ultimul”, a mărturisit femeia.
Lepra, o boală cu evoluție lentă și contagiozitate redusă
Potrivit unei informări din decembrie 2025 a Ministerului Sănătății, lepra este o boală cu evoluție lentă și contagiozitate redusă. Transmiterea necesită expunere prelungită.
Boala NU se transmite prin:
• strângerea mâinii,
• îmbrățișare,
• călătorii în mijloacele de transport în comun,
• proximitate scurtă,
• folosirea spațiilor comune.
Având în vedere dezvoltarea lentă a bacteriei Mycobacterium leprae, sursa infecției este dificil de identificat. După începerea tratamentului, riscul de răspândire dispare.
În România, ultimul caz de lepră (boala Hansen) a fost diagnosticat în 1981. La nivel european, cazurile sunt sporadice, majoritatea la persoane care provin din zone endemice din Asia, Africa sau America Latină.
