Maria Drăghici s-a născut în Ploiești, are 29 de ani și este psiholog și psihoterapeut psihodinamic. A descoperit încă de la 19 ani, atunci când s-a dus pentru prima dată la terapie, că își dorește să-i asculte pe oameni și să-i ghideze pe drumul către vindecare.
Pe canapeaua Mariei Drăghici se așază fricile, depresiile, anxietățile, problemele din relația amoroasă etc. și se ridică oamenii cu emoții înțelese și pregătite pentru a face față provocărilor. În cadrul interviului, Maria vorbește deschis despre cum recunoaștem depresia și anxietatea, dar și despre cum le putem combate.
Maria, prezintă-te în câteva cuvinte.
“Mă numesc Maria Diana Drăghici și de profesie sunt psiholog și psihoterapeut psihodinamic. În spatele rolului profesional sunt o persoană cu multă compasiune, empatie, dar și perseverență, pasionată de profunzimile și complexitatea umană, artă, cultură și călătorii.”
Cum ai descoperit pasiunea pentru psihologie?
“Cred că am fost întotdeauna pasionată de psihologie, fără să știu că așa se numește. Îmi plăcea să observ oamenii dincolo de acțiunile lor, să înțeleg ce se întâmplă cu ei, însă fără pregătirea necesară devenea obositor, chiar epuizant.
Citește și: Povestea ploieșteanului Bogdan Chitic: “Apreciați omul pe care îl vedeți dimineața în oglindă și seara înainte de culcare”
Științific și metodic vorbind, am descoperit pasiunea pentru psihologie în jurul vârstei de 19 ani când, confruntându-mă cu depresie, m-am îndreptat către un psihoterapeut. Pe canapeaua ei, a psihoterapeutei, am descoperit că îmi doresc să ofer și eu ceea ce mi-a oferit ea: starea de bine cu mine.”
Din punctul tău de vedere, care este deschiderea oamenilor spre a merge la psiholog?
“Începe să fie tot mai multă deschidere din partea oamenilor de diferite vârste, iar asta mă bucură. Cred că, într-o mare măsură această deschidere se datorează și faptului că mulți psihologi sau psihoterapeuți încep să adopte strategii de marketing care îi ajută să scrie pe înțelesul tuturor, cu cuvinte care ajung la oameni și mișcă ceva în interiorul lor.
Citește și: George, un puști genial de doar 9 ani: “Mi-ar plăcea să mă pot teleporta ca să fiu mereu punctual”
Oamenii vor să li se înțeleagă problemele, nu să le fie explicate științific, într-un limbaj de lemn, și atunci când se simt înțeleși se deschid, caută, experimentează, și beneficiază de pe urma deschiderii lor.”
Ce se întâmplă, efectiv, într-o ședință la psiholog?
“N-aș putea răspunde la modul general, însă, în cadrul ședințelor cu mine respect în primul rând ritmul pacientului care, într-o ședință poate fi mai deschis către introspecție, iar în altă ședință poate vrea doar să fie ascultat.
În mod normal, pornim de la situațiile care se întâmplă în prezent și îl frământă sau îi trezesc disconfort, căutăm împreună corelația dintre prezent și trecut, ulterior îl ajut să elibereze emoțiile copilului interior și să creeze un spațiu pentru aceste emoții. Apoi adaptăm convingerile copilului la unele sănătoase pentru prezentul pacientului.”
Care sunt cele mai frecvente situații cu care se prezintă oamenii la psiholog?
“În general eu am fost căutată pentru probleme din cauza depresiei sau a anxietății, de către persoane care fie nu puteau să își mai ducă la bun sfârșit activități importante pentru ele, fie se simțeau neîmplinite în relațiile cele mai importante din viața lor (cu copiii, cu partenerii), fie se simțeau epuizate la locul de muncă și nu reușeau să ia și să pună în aplicare o decizie mai sănătoasă.
Citește și: Ploieșteanca Aytana Anghel, elevă a C.N. Mihai Viteazul, bursieră la Oxford și director general al revistei Daily Dose of Millennial
În spatele acestor nemulțumiri exterioare s-au aflat întotdeauna copilării triste, încărcate de neglijențe sau abuzuri, în fața cărora s-au mobilizat, au dezvoltat mecanisme de apărare pentru a supraviețui, dar la un moment dat aceste mecanisme de apărare nu i-au mai putut ajuta.
Și, sub presiunea situațiilor, au început să simtă stări de anxietate, atacuri de panică sau stări depresive și lipsă de sens generalizată.”
De ce este atât de discutată frica de respingere și care sunt mecanismele care sunt activate de această situație?
“În spatele fricii de respingere pot sta: frica de penibil, frica de a ne face de râs, frica de a fi văzuți cum credem că suntem și de a nu fi suficienți pentru o persoană dragă, pentru o poziție profesională la care visăm, frica de a nu aparține etc.
Cred că este atât de discutată fiindcă tot mai multe persoane sunt afectate de ea, și a crescut semnificativ numărul de cazuri de tulburări emoționale datorate acesteia, inclusiv la copii și adolescenți.
Citește și: Maria Bădicioiu, eleva care își înfruntă emoțiile prin scris: “Când scriu simt că mă descarc de toate emoțiile negative
Ce simt să spun este că suntem ființe sociale și nu ne putem fi autosuficienți, avem nevoie de oameni, iar una din nevoile noastre fundamentale este nevoia de conexiune, de apartenență, de integrare. Prin educație învățăm că suntem acceptați – doar dacă – (iar aici fiecare își are propriile completări), ceea ce este o durere, iar din această durere apare frica de respingere.
Mecanismele cu care fiecare îi face față pot varia foarte mult, de la lipsă de motivație și curaj pentru activități obișnuite, ascunderea în dependențe, supradezvoltare intelectuală și profesională, refugierea în online și conexiuni virtuale, folosirea operațiilor estetice în exces, și multe altele.”
Povestește despre unul dintre cazurile pe care le-ai întâlnit și cum anume a evoluat, în mod pozitiv, cazul.
“Cel mai impresionant până în acest moment este cazul unei domnișoare de 24 de ani, cu care lucrez de aproape un an. Inițial a solicitat începerea unei terapii fiindcă simțea stări de anxietate și avea atacuri de panică în timpul cursurilor de la master, și îi era foarte greu să continue să meargă.
Pe măsură ce relația terapeutică s-a consolidat am început să corelăm prezentul cu trecutul ei. Astfel am descoperit că în spatele anxietății se afla frica de respingere și de a se face de râs.
Citește și: ”Lăsați tinerii să vină la noi!” Interviu cu organizatorul Festivalului de Artă “Talpa Iadului” din Ploiești
Până în acest moment ceea ce a reușit este extraordinar. A finalizat masterul, a început să se expună, a devenit curajoasă în a-și cere drepturile și a opri diferite abuzuri profesionale. A început să își creeze relații și să se simtă conectată cu oameni, cu grupuri. A obținut un post conform pregătirii ei profesionale impresionante.”
Cum îmi dau seama că sunt anxios? Dar depresiv?
“În primul rând sunt câteva senzații fizice care pot fi ușor remarcate.
În cazul anxietății apare în diferite situații cotidiene pulsul crescut, transpirația palmelor, scăderea bruscă a temperaturii, senzația de nod în gât sau de presiune în piept. Aceste stări fizice, prin intensitatea și frecvența lor, ajung să te determine să renunți la activități aparent banale, cum era în cazul menționat mai sus (participarea la cursuri).
În cazul depresiei, senzațiile fizice pot fi apatie, somnolență, scăderea poftei de mâncare, care conduc la retragerea din activitatea socială, dorința de a sta în casă și a nu mai face nimic, implicarea doar în activități de rutină.”
Este normal să avem frici? De unde provine frica de moarte?
“Este foarte normal să avem frici, altfel am dispărea ca specie. Frica este un instrument înnăscut care ne ajută să facem față pericolelor și să ne menținem în siguranță. Problema apare că, prin educație dezvoltăm frici față de obiecte care nu ne pun cu adevărat existența în pericol, ca de exemplu, un deadline, o interacțiune, exprimarea unei nevoi, și altele.
Citește și: Lelia Grigore, din anii de școală: “La momentul respectiv nu am avut curajul și prezența de spirit necesare pentru a reacționa”
Frica de moarte este un subiect tare complex, dar foarte uman. Vorbim de frică de necunoscut, frica de a nu știi ce se întâmplă cu noi după ce inima încetează să mai bată, frica de a fi singuri în această experiență, frica de a dispărea, și toate se află sub teama de moarte.
Există o componentă biologică în această frică, practic mecanismul care ne ține în viață, dar și o componentă psihică, iar aceasta variază de la o cultură la alta.”
De ce nu ar trebui să ne fie frică să mergem la psiholog?
“Este normal să ne fie frică fiindcă ne vom confrunta cu tot ce am încercat să ascundem, însă nu ar trebui să ne împiedice această frică fiindcă psihologul ne va însoți în demersul nostru.
Acesta ne va fi alături în această confruntare, ne va ajuta să ne simțim văzuți, ascultați, să procesăm ceea ce trăim și să integrăm emoțiile sănătos în viața noastră. În cele din urmă, să avem echilibru în toate aspectele vieții noastre.”
Psihologul ne critică? Păstrează confidențialitatea informațiilor din cabinet?
“Rolul unui psiholog sau al unui terapeut nu este să critice aspecte din viața pacienților, iar acesta este un semn că ar trebui schimbat. Sigur că pot apărea divergențe de opinie, însă ca terapeut pui pacientul pe primul loc și îl ajuți să înțeleagă cum s-au format anumite convingeri și îl însoțești în dezvoltarea unor convingeri adaptate vieții de adult.
Confidențialitatea este dreptul pacientului și trebuie păstrată în orice situație. Omul care vine în fața ta cerându-ți ajutorul este vulnerabil, și nu poți divulga ceea ce îți împărtășește cu dificultate, iar încălcarea dreptului confidențialității este o situație în care se poate depune plângere penală.”
Care este mesajul tău pentru toți cei care simt nevoie să meargă la psiholog, dar le e rușine?
“Îi înțeleg, le înțeleg rușinea și fricile care decurg de aici. Totodată, a merge la psiholog este un demers pe care îl faci pentru binele tău, așadar, indemnul meu este experimentarea.
S-ar putea să nu rezonezi din prima cu un terapeut, să simți că nu te poți deschide in față lui. Nu este nimic în neregulă sau greșit. Așadar, caută acel terapeut în fața căruia simți că te poți deschide.”
Citește și: Mihai Tonsciuc, ploieștean și consilier local: “Iulian Dumitrescu este vinovat pentru că nu avem apă caldă în Ploiești”
