Ca orice părinte, atunci când plătesc pentru o activitate destinată copilului meu, mă întreb dacă merită. Dacă nu este doar încă un program frumos prezentat, dar care, în realitate, nu îi lasă copilului mare lucru. Dacă nu cumva banii ar putea fi folosiți mai bine în altă parte.
Din articol
Anul acesta mi-am înscris fiica la „Atelierele Verii”, proiectul organizat de Centrul Județean de Cultură Prahova „Acad. Eugen Simion”, cu sprijinul Consiliului Județean Prahova. Prețul a fost mai mult decât rezonabil: 200 de lei pentru cinci zile de activități departe de telefon, de oraș, împreună cu cei de vârsta ei.
A fost al treilea an consecutiv când a fost la „Atelierele Verii” și al doilea în care ne-a cerut, încă de la finalul anului școlar, „Pot să merg și anul ăsta în excursia de la Palat cu doamna Anca, vă roooog?”
Și da, bineînțeles că am înscris-o și, ca și în anii trecuți, pot spune fără ezitare că nu regret niciun leu plătit.
Copilul meu nu a mers într-un loc în care să stea câteva ore supravegheat, în timp ce adulții încercau să îi umple timpul. A mers, în fiecare zi, în alte zone ale județului Prahova, a cunoscut oameni, a lucrat cu propriile mâini, a cusut, a țesut, a pictat, a dansat și a cules lavandă.
Mai important decât toate acestea, a descoperit că se poate bucura de o zi și fără telefon, jocuri video sau alte ecrane.
O vacanță diferită de tot ceea ce cunosc copiii de astăzi
Copiii noștri trăiesc într-o lume rapidă. Apasă pe un ecran și primesc imediat un răspuns, o imagine, un joc sau un videoclip. Rareori mai sunt puși în situația de a aștepta, de a repeta un gest sau de a lucra cu răbdare pentru a obține un rezultat.
La „Atelierele Verii”, lucrurile stau exact invers. Timp de cinci zile, copiii sunt puși în contact cu activități care nu pot fi grăbite. Un fir trebuie trecut prin pânză cu atenție. O bucată de lemn trebuie lucrată fără grabă. Pașii unui dans trebuie repetați până când încep să urmeze același ritm. Nu este suficient să apeși pe un buton.
Pentru mine, ca părinte, tocmai acesta a fost unul dintre cele mai importante lucruri oferite de acest program. Copilul meu a văzut că lucrurile frumoase cer timp și că nu este nicio tragedie dacă nu îți ies perfect de la prima încercare.
Primele zile, printre fire colorate și bucăți de lemn
Primele două zile ale proiectului s-au desfășurat la Centrul Cultural Homorâciu. Acolo, fiica mea a intrat într-o lume pe care, în viața de zi cu zi, ar fi avut foarte puține ocazii să o descopere. A cusut modele tradiționale, a lucrat cu fire colorate și a văzut de aproape un război de țesut.
Pentru generația noastră, asemenea obiecte mai existau prin casele bunicilor. Pentru copiii de astăzi, ele riscă să devină exponate văzute doar într-un muzeu sau într-o fotografie dintr-un manual.
La Homorâciu, însă, copiii nu au privit tradițiile de la distanță. Le-au atins și au încercat să le înțeleagă. Fiica mea a participat, alături de alți copii, la ateliere de cusut, țesut, pictură și sculptură în lemn. A aflat că obiectele care astăzi se cumpără într-o secundă erau, cândva, realizate cu multă răbdare și pricepere.
Nu pretind că, după câteva ore, fiica mea a devenit meșter popular. Nici nu cred că acesta era scopul activității. Important este că a încercat. A văzut câtă muncă se ascunde în spatele unui obiect făcut manual și câtă satisfacție poate exista atunci când reușești să creezi ceva cu propriile mâini.
Programul a inclus și un atelier de gastronomie tradițională. Copiii au descoperit că tradițiile unui loc nu înseamnă doar costume populare, obiecte vechi sau dansuri. Ele se păstrează și prin gusturi, mirosuri și rețete transmise de la o generație la alta.
La Valea Doftanei și-a cusut propria poveste
A treia zi, copiii au ajuns la Valea Doftanei. Au primit pânză și fire colorate și au fost încurajați să își creeze propriile modele. Nu au avut în față un ecran care să le corecteze automat greșelile și nici un buton prin care să poată șterge totul instantaneu. Au avut doar pânza, acul, firul și propriile mâini.
Mi se pare important că, pentru câteva ore, copiii au fost lăsați să greșească. Să desfacă firul. Să reia o cusătură. Să își dea seama singuri de ce un model nu a ieșit exact cum și-au imaginat. „Nu prea am reușit să cos bine nici anul ăsta, poate anul viitor o să reușesc și eu să fac frumos”, a spus ea, puțin necăjită, când s-a întors.
În lumea în care cresc ei, aproape orice experiență este atent controlată, filtrată sau corectată. Un astfel de atelier le arată că o greșeală nu înseamnă un eșec, ci doar o etapă a lucrului.
La final, fiecare bucată de pânză a fost diferită. Poate unele cusături au fost mai drepte, altele mai stângace. Dar fiecare copil a plecat cu ceva făcut de el, nu cu un obiect cumpărat de un adult.
Șezătoare și horă la Adunați
Una dintre zilele care mi-au plăcut cel mai mult, cel puțin din poveștile aduse acasă de fiica mea, a fost cea petrecută la Căminul Cultural din Adunați.
Copiii au participat la o șezătoare tradițională și au aflat că, în trecut, aceasta nu era doar o întâlnire la care femeile coseau, torceau sau pregăteau lucrurile necesare gospodăriei.
Șezătoarea era un loc în care oamenii se întâlneau. Se spuneau povești, se cânta, se glumea și se vorbea despre tot ceea ce se întâmpla în comunitate.
Copiilor le este greu să își imagineze o lume fără telefoane, televizoare sau internet. Tocmai de aceea, cred că asemenea experiențe sunt utile. Nu pentru a le spune că trecutul era neapărat mai bun, ci pentru a le arăta că oamenii știau să fie împreună și fără tehnologia de astăzi.
După șezătoare, copiii au învățat să danseze hora, „Brașoveanca” și „Ciobănașul”. „Am dansat toată ziua”, a spus ea, foarte încântată când a venit. Probabil că, la început, pașii nu au fost perfecți. Nici nu trebuiau să fie. Important a fost că s-au prins de mâini și au încercat să urmeze toți același ritm.
Hora îi obligă să fie atenți și la ceilalți. Nu poți dansa singur și nici nu poți pleca în direcția dorită fără să îi încurci pe cei de lângă tine. Trebuie să te adaptezi grupului, să îi ajuți pe cei care nu au prins pașii și să mergi mai departe împreună cu ei. Este o lecție simplă, dar pe care nu toate activitățile pentru copii reușesc să o ofere.
Ultima zi, cu miros de lavandă
Ultima zi a proiectului a fost petrecută într-o plantație de lavandă. Copiii au cules florile direct de pe câmp, au format buchete și au pregătit mici amintiri. Au cusut săculeți personalizați, pe care i-au umplut cu lavandă.
Poate părea o activitate măruntă. Pentru mine, însă, săculețul adus acasă de cea mică a reprezentat mai mult decât un simplu obiect parfumat. A adunat în el tot ceea ce făcuse ea în cele cinci zile: cusătura învățată la ateliere, plantele culese cu propriile mâini, răbdarea de a termina un lucru și bucuria de a pleca acasă cu ceva realizat de ea.
Diploma primită la final se poate așeza într-un dosar sau într-o ramă. Săculețul cu lavandă va rămâne, probabil, într-un dulap sau lângă haine. Dar experiențele nu vor încăpea nicăieri. Ele vor rămâne în amintirea ei, ca și cele de anul și, sperăm, că va mai cere și anul viitor să meargă „în excursii cu doamna Anca”.
Nu a fost doar un program pentru a ocupa cinci zile de vacanță
„Atelierele Verii” ar fi putut fi tratate ca o simplă soluție pentru părinții care trebuie să găsească activități pentru copii în timpul vacanței. Dar aceste excursii zilnice sunt mult mai mult decât atât.
Copilul meu nu a fost doar ținut ocupat. A învățat lucruri pe care școala, oricât de importantă ar fi, nu are întotdeauna timpul sau cadrul necesar să le ofere.
A cunoscut mai multe zone ale județului Prahova. A văzut meșteri lucrând. A aflat cum se transmiteau obiceiurile. A înțeles că o cusătură cere răbdare, că un dans se învață împreună cu ceilalți și că o plantă poate fi culeasă, uscată și transformată într-un obiect pe care îl iei acasă.
Cel mai important, a avut parte de experiențe, nu doar de explicații. De aceea spun că nu regret banii plătiți.
Ca părinte, nu pot și nici nu vreau să îi cumpăr copilului meu doar obiecte. Încerc, pe cât posibil, să îi ofer și amintiri. Iar cele cinci zile petrecute la „Atelierele Verii” au însemnat exact acest lucru.
Tradițiile nu trebuie predate ca o lecție plictisitoare
Uneori, tradițiile sunt prezentate copiilor într-un mod rigid. Ca o obligație. Ca o lecție despre lucruri vechi, care nu mai au nicio legătură cu viața lor. „Atelierele Verii” demonstrează că se poate și altfel.
Copiii nu au fost obligați să memoreze definiții despre patrimoniu. Au cusut, au pictat, au dansat, au gustat preparate tradiționale și au cules lavandă. Cu alte cuvinte, au învățat prin ceea ce au făcut.
Proiectul, ajuns în 2026 la cea de-a zecea ediție, a reușit să creeze o punte între două lumi foarte diferite: cea a copiilor crescuți cu telefoane inteligente și cea a meșteșugurilor în care fiecare lucru este realizat încet, cu mâinile.
Iar întâlnirea dintre aceste lumi nu a fost deloc forțată. Copiii au fost curioși. Au încercat. Au pus întrebări. Au dus acasă obiectele realizate și au avut ce povesti.
Poate că fiica mea nu va continua să coasă. Poate că nu va sculpta în lemn și nici nu va deveni dansatoare de muzică populară.
Dar, peste ani, este posibil ca mirosul de lavandă, o bucată de pânză sau melodia unei hore să îi amintească de verile în care a descoperit că tradiția nu este ceva prăfuit, închis într-un muzeu. Este ceva ce poate fi atins, cusut, dansat și dus mai departe. Iar pentru o asemenea experiență, banii plătiți au meritat pe deplin.
P.S. Pozele nu sunt ale mele, sunt de pe pagina de Facebook a Centrului Județean de Cultură Prahova „Acad. Eugen Simion”. De ce? Simplu: pentru că fiică-mea nu a stat cu telefonul în mână nici măcar să facă poze. A fost prea ocupată să… trăiască, să se bucure, să experimenteze!
