“Doamnă, băiatul dvs nu va ajunge niciodată Bărbat!”
Este expresia care îmi coboară adeseori pe limbă dar pe care foarte rar o spun!
Nu vreau să rănesc, nu vreau să dau verdicte, nu vreau să judec pe nimeni! Şi totuşi este un adevăr pe care vi-l spun acum vouă tuturor celor care veţi citi această scrisoare către mame…
În Italia acest fel de mame se numeşte mammismo, în America sunt mamele helicopter, le spunem cum vreţi dumneavoastră dar denumirea nu le va opri să-şi transforme copiii în mammone (poreclă dată în batjocură băieţilor din Italia de sud şi însemnând mămos, “sub poala mamei”) sau Peter Pann (de la sindromul Peter Pann) sau pur şi simplu fătălăi…
Oricum i-am numi, aceşti băieţi-pseudo-bărbaţi sunt profund nefericiţi, neîmpliniţi social şi emoţional deşi sunt inteligenţi, scăpară de talent şi frumuseţea lor e de multe ori “aproape perfectă”, că a bebeluşilor… Sunt plini de frici de tot felul, evită situaţii în care alţii intră spontan, alegând că mecanisme de apărare alcoolul, drogul, jocul de şansă, masturbarea obsesivă şi la propriu chiar îşi sug degetul… Ei nu aleg în viaţă ci li se alege de la chiloţi până la profesie, de la meniu până la nevastă… Dacă îndrăznesc să facă ceva din proprie iniţiativă şi iese prost (ferească Dumnezeu) sunt culpabili, au vot de blam şi implacabil vocea mamei tună: “Vezi dacă nu m-asculţi? Ţi-am spus eu…”
EI, dar nu râdeţi că sunt şi fete în aceeaşi situaţie… Sunt mai puţine e foarte drept, dar nici ele nu sunt scutite de hiperprotecţie doar că fetele oricum sunt într-un conflict cu mamele lor începând cu adolescenţa şi odată plecate de acasă îşi iau revanşa… După o perioadă în care oscilează între rebeliune şi evitare, puţine se întorc acasă cu penele jumulite… Băieţii însă rămân la prima iubire şi vor sta eventual sub o altă fustă foarte asemănătoare cu a mamei, la fel de dominatoare, la fel de sufocantă, la fel de maternă, incapabili să se maturizeze şi vor fi veşnic nişte muppets.
În ciuda celor descrise mai sus, am o puternică admiraţie pentru aceşti părinţi… Devotament şi energie 100% pentru copiii lor compensând parcă intenţionat pe cei ce-şi neglijează emoţional copiii cumpărându-le doar lucruri frumoase şi multe dar lipsind cu desăvârşire din peisajul parental…
Aceste mame hiperprotective consideră copilul cea mai bună investiţie şi rolul de părinte devine Hamlet-ul vieţii lor. Aşteaptă aplauze la scenă deschisă şi devin fiare cu toţi cei care îndrăznesc să le atace odorul fie şi cu un cuvânt doar. Energia şi dragostea lor este impresionantă, e ca o desfăşurare de forţe militare în toate planurile survolând şi baleind spaţiul pentru a depista tot ce ar putea pune în pericol coconul ţesut cu migală şi maxim efort în jurul copilului… Dragostea lor, deşi toxică este incomensurabilă! Imaginaţia lor este debordantă şi îl întrece şi pe Q.Tarantino…
Spun că admir – mamele cu deosebire – pentru că dacă ipotetic măcar, ar învesti mai puţin, nu cu mult dar mai puţin în copil şi mai mult în cuplul lor, în profesia lor, atunci starea lor de confort, de siguranţă şi afecţiunea primită s-ar multiplica exponenţial… Ştiu că nu pot, ştiu că sunt nefericite, ştiu că de fapt se refugiază în copil ca în ultima lor şansă de supravieţuire, fiindcă în rest au o imensă teamă de eşec şi de pierdere a controlului… Ştiu că nu pot altfel şi nici nu vor să taie cordonul ombilicat de groază că dacă o fac vor muri…
Ceea ce nu ştiu este de ce deşi văd că nici ele şi nici copii lor nu sunt fericiţi totuşi continuă în acelaşi stil? De ce se condamnă la nefericire perpetuă? De ce dacă tot îşi iubesc copiii atât de mult îi trag după ele în această profundă prăpastie a iluziei că odată cândva lucrurile se vor schimba? Ca şi cum prefixul din buletinul lor ar putea aduce ceva în plus în starea de sănătate emoţională, împlinire sau fericire a fiului sau fiicei lor?
Jos pălăria doamnelor pentru aşa o dezlănţuire de forţe mai spectaculoase decât cele ale naturii uneori! Jos pălăria domnilor pentru eforturile dumneavoastră de a vă supune în fata feminităţii de fier îmbrăcată într-o frumoasă mănuşa de catifea!
Jos pălăria în faţa eforturilor ambilor părinţi de a-şi proteja moştenitorii, investiţia şi de a lupta cu viaţa, cu sistemul social şi/sau educaţional pentru a asigura întregii familii resursele materiale aşa încât totul să devină posibil!
Ceea ce nu înţeleg şi aştept de la voi dragi părinţi ca într-o zi să mă luminaţi: De unde ştiţi aşa de sigur că eforturile voastre duc la ceva bun? Cum ştiţi că după ce veţi muri – nu suntem nemuritori nu-i aşa? – si copiii voştri vor şti să păstreze şi să ducă mai departe ştafeta voastră? Cum veţi reuşi să gestionaţi viaţa copiilor, să-i apăraţi de eşecuri şi oameni răi când voi nu veţi mai fi în preajma lor? De unde ştiţi ce timpuri vor veni şi care este formula de supravieţuire sau succes pentru a reuşi să faci faţă unei lumi despre care noi ceilalţi nici nu prea bănuim măcar?
Până atunci însă, am să continui să vă admir, să vă înţeleg şi să vă spun ce ştiu eu…
Poate vă e de folos!
