Au lăsat Bucureștiul și au deschis o pizzerie într-un sat din Prahova. Povestea „Pizza Pe Bune”

Au plecat din București în 2008, fugind de aglomerație, nu în căutarea unei afaceri. Au încercat un bar, apoi un magazin de cartier, mutat dintr-un loc în altul, până când, în plină pandemie, într-un sat din Prahova pe care „lumea și timpul l-au uitat”, Daniel și Georgiana Măncuță au deschis o pizzerie. N-au lucrat niciodată în HoReCa, n-au fost pizzeri în Italia și nu știau, la propriu, cum se face un aluat de pizza. Cinci ani mai târziu, „Pizza Pe Bune” din Predești e pe creștere constantă, are propria flotă de livrare, participă la evenimente în toată Prahova și a integrat în echipă un tânăr din sat cu nevoi speciale, pe care Dani și Geo îl consideră, informal, unul de-al lor.

De ce e „pe bune”

Numele nu e un moft de marketing. Pentru Dani și Geo Măncuță, „pe bune” e ideea din jurul căreia s-a construit toată afacerea. Povestea are un fir simplu, spus chiar de ei: s-au tot plimbat prin diverse locuri, au tot mâncat prin diverse locuri, iar de fiecare dată concluzia era aceeași: „nu mai vrem mâncare de proastă calitate, vrem să mâncăm pe bune”. Sătui de mâncare de calitate îndoielnică, cei doi și-au dorit să deschidă, ei înșiși, un local cu mâncare „pe bune”: „Facem pizza „pe bune”, facem pizzerie. Pe bune!”.

„În plus de asta au fost mulți care, când au auzit că vrem să deschidem pizzerie aici, ne-au zis de la obraz: Unde deschideți voi pizzerie, măi? Aici? În satul ăsta unde nu e nimic?!?! Pe bune???”, povestește, râzând, Dani.

Ideea de „pe bune” nu s-a oprit la nume. Se regăsește, spun ei, în felul în care aleg ingredientele, în felul în care au refuzat, ani la rând, să reducă porțiile sau să înjumătățească cantitățile ca să țină prețul jos, chiar și atunci când toate costurile, de la făină la mozzarella, au crescut simțitor. „Prefer ca omul să vină și să mănânce bine, pe bune. Acesta este prețul rezultat din ingredientele pe care le folosim, nu îl inventez eu”, spune Dani.

Iar când vine vorba despre eventuale scumpiri, poziția e aceeași: „Nu vrem să tăiem din porții sau să punem mai puțin. Asta nu ar fi corect față de client și nu ar mai fi Pe Bune”. Așa că, cei doi recunosc faptul că nu au prețuri mici, dar oferă calitate „pe bune” la tot ceea ce pregătesc.

De la aglomerația Bucureștiului la satul uitat de lume și de timp

Daniel și Georgiana Măncuță s-au născut și au crescut în București. Plecarea din Capitală, în toamna lui 2008, nu a avut nicio legătură cu planul de a deschide, într-o zi, o pizzerie. Motivul a fost unul cât se poate de simplu: aglomerația din oraș devenise sufocantă, iar cei doi căutau liniște.

S-au mutat în Predești, satul prahovean unde funcționează astăzi „Pizza Pe Bune”, și unde au pus bazele micii afaceri d efamilie.

Despre satul în care s-au stabilit, descrierea celor doi e directă: „era un sat uitat de lume și de timp”. Când s-au mutat acolo, localitatea era, spun ei, marcată de sărăcie și de o lipsă de conexiune cu restul lumii. Erau doar câteva mașini în tot satul, transportul în comun nici măcar nu intra în sat, ci oprea undeva la marginea lui. Iar oamenii mergeau pe jos până acolo ca să prindă o dubă spre Ploiești.

Azi, spun ei, la fiecare poartă sunt câte două-trei mașini, un semn indirect al schimbării aduse, în timp, și de investiții precum a lor.

Mai multe încercări de business până la… „pe bune”

Înainte de pizzerie, Dani și Geo au trecut prin mai multe afaceri mici, fără să fie, la momentul respectiv, parte a unui plan clar spre HoReCa. Primul a fost un bar, „pentru că de bar știam”, spun ei simplu. A urmat un magazin de cartier, deschis la Brazi, apoi mutat chiar în satul Predești, deși nu în locația actuală a pizzeriei, ci vizavi de aceasta.

Mutările astea repetate nu au fost, spun antreprenorii, semnul unor afaceri care nu mergeau, ci al unor ocazii care apăreau pe parcurs.

Trecerea către actualul concept nu a fost, în mintea lor, „de la magazin la pizzerie”, ci „de la magazin la pe bune”, o schimbare de filozofie mai degrabă decât una strict de domeniu.

O pizzerie deschisă în plină pandemie, pe creștere de cinci ani

„Pizza Pe Bune” și-a deschis porțile în 2021, chiar în perioada pandemiei, exact atunci când o mare parte din HoReCa își închidea ușile. Anul acesta, afacerea împlinește cinci ani de activitate neîntreruptă. „Când toată lumea închidea, și au fost multe localuri care s-au închis în pandemie, noi atunci am deschis”, povestesc cei doi râzând.

Argumentul lor pentru succesul acestui pariu e simplu: „Dacă suntem și astăzi aici și facem cinci ani, înseamnă că a mers”, spun ei. Iar creșterea nu s-a oprit la simpla supraviețuire. Cifrele arată o creștere constantă de-a lungul întregii perioade.

Explicația celor doi antreprenori pentru acest parcurs ține mai degrabă de atitudine decât de strategie de marketing: „Când faci un lucru și îl faci pe bune, când te dedici, îți place ceea ce faci și îl faci cu drag, nu are cum să nu meargă”, afirmă ei cu tărie. Și programul lor confirmă acest angajament: sunt prezenți în local aproape zilnic, de dimineața până seara.

Deși au pornit cu zero cunoștințe de HoReCa au ajuns la o afacere pe creștere

Unul dintre cele mai relevante aspecte ale poveștii „Pizza Pe Bune” e punctul de plecare. În momentul deschiderii, Dani și Geo nu aveau nicio experiență în domeniul HoReCa sau al pizzeriilor. Nu au lucrat niciodată în Italia, nu au fost pizzari și nu au lucrat în restaurante peste hotare, așa cum presupuneau mulți clienți atunci când au deschis.

În realitate, Daniel este instalator de meserie, iar Georgiana a absolvit Contabilitate și Informatică de Gestiune. Singura legătură a Georgianei cu domeniul contabil, în prezent, este contabilitatea primară a afacerii, adică strânsul actelor și predarea lor către contabil.

Experiența relevantă pentru actuala afacere vine, de fapt, din alte zone: Daniel a lucrat, la un moment dat, în București, la Cazinoul Victoria, în bucătărie, cramă și cabaret, iar Geo, la 16 ani, a fost ospătar pe o terasă de cartier. Ambii spun că acele experiențe i-au ajutat să înțeleagă cum vorbești cu oamenii și ce își doresc clienții, chiar dacă nu au avut nicio legătură directă cu pizza.

Punctul de plecare a fost, literalmente, de la zero: „Eu nu fac nimic din contabilitate, în afară de contabilitatea primară”, spune Georgiana, iar despre pizza, la început, admite simplu: „noi nu știam să facem pizza”.

De la pizza pe felii de pâine, la un aluat crescut ca pe un copil

Evoluția rețetei de blat e, poate, cea mai spectaculoasă parte a poveștii. Primele „pizza” din viața celor doi erau, de fapt, felii de pâine cu parizer și cașcaval tăiate cubulețe, o rețetă de casă, nu de restaurant. Ulterior, într-un bar pe care l-au avut, au trecut la pizza congelată, coaptă la cuptor. Erau, la acel moment, prin anii 2010-2011, cu mult înainte de deschiderea pizzeriei din Predești.

Când s-au apucat, în sfârșit, de o rețetă reală, punctul de plecare a fost un aluat mai degrabă tradițional, apropiat de pâine, învățat de la un cunoscut pizzar chemat special la ei, în bucătărie: „Băiatul mi-a spus rețeta mot-a-mot, mi-a explicat ingredientele, de unde să le iau și cum să lucrez”, povestește Geo. Rezultatul, admit cei doi retrospectiv, era mai degrabă o pâinică bună, coaptă pe vatră, decât o pizza autentică: „Era gustos, era bun, rămânea fraged și două zile, dar era mai degrabă o pâinică făcută pe vatră, nu o pizza „pe bune”.

Schimbarea majoră a venit din curiozitate și din documentare. Intrând pe grupuri de pizzari și citind despre subiect, Georgiana a observat că produsul ei nu semăna cu ce fac profesioniștii. Întâlnirea cu un trainer specializat în panificație a fost punctul de cotitură.

Acesta i-a explicat, pas cu pas, chimia din spatele aluatului: glutenul, drojdia, indicele de forță al făinii (W), rolul temperaturii și al umidității în procesul de dospire. „Am realizat că ceea ce făceam eu era plăcințica mamei și că nu avea legătură cu un aluat de pizza făcut corect”, recunoaște Georgiana.

Investiții pentru a oferi o calitate „pe bune”

Schimbarea de rețetă a adus, în lanț, și alte schimbări. Cuptorul vechi nu mai era potrivit pentru noul aluat, așa că a fost înlocuit. La fel și malaxorul, care, spun cei doi, nu putea procesa corect noua compoziție.

A urmat trecerea de la o mozzarella maturată, răzuită manual, la „fior di latte”, un produs care, la începuturi, nici nu se găsea în Ploiești și trebuia adus, cu costuri suplimentare de transport termoizolant, din alte orașe. S-a schimbat și făina: de la 2-3 lei kilogramul, la aproximativ 6 lei kilogramul în prezent, „dar e altceva”, spun cei doi, subliniind diferența de calitate.

Chiar și azi, procesul rămâne unul artizanal, dependent de observație directă, nu de rețete rigide: „Trebuie să stai lângă el și să îl crești ca pe un copil”, spune Georgiana despre aluat, comparând procesul cu grija pentru cartofii prăjiți: „te uiți la ei și știi dacă trebuie să îi mai lași puțin”.

Livrarea, motorul zilnic al afacerii

Dacă la deschidere, spre finalul pandemiei, terasa mergea foarte bine și oamenii erau dornici să iasă din casă, tendința s-a schimbat treptat. Acum, tot mai mulți clienți preferă să comande acasă sau să se strângă cu prietenii în alte locuri, comandând acolo. Rezultatul e o afacere din ce în ce mai bazată pe livrări.

Flota de livrare a evoluat vizibil: de la două mașini Smart, second-hand, folosite la început, echipa a trecut la două Volkswagen Polo, tot la mâna a doua. Acum însă au două Dacia Logan noi, luate în leasing.

Argumentul pentru schimbare a fost strict operațional: mașinile mai vechi ajungeau să facă 200 până la 400 de kilometri pe zi fiecare, un ritm care solicita extrem de mult echipamentul, până la defecțiuni precum uși care nu se mai închideau corect din cauza utilizării intense. „Știi cum e la mașinile vechi, mereu trebuie să bagi bani în ele…”, spune Dani.

Sponsorizări și evenimente: de la mini-fotbal la aerodromul din Șirna

Implicarea în comunitate a pornit organic, din dorința de a ajuta acolo unde era nevoie. Desfășoară și în prezent activități la primărie sau la școală pentru copii cu diverse dificultăți. Acestea sunt susținute cu pizza oferită gratuit, sau sponsorizarea unei echipe de mini-fotbal din Ploiești, căreia i-au oferit atât pizza, cât și sprijin financiar.

Din nevoia de a valorifica mai bine aceste investiții a apărut un concurs dedicat clienților, cu un premiu constând într-un sejur la o pensiune din Bușteni, cu care afacerea a colaborat pentru cazare la jumătate de preț, în schimbul promovării reciproce.

Organizarea concursului a venit cu propriile lecții: tichetele acordate automat, la o comandă minimă de 100 de lei, s-au dovedit greu de gestionat, iar câștigătorii nu au fost mereu la fel de entuziaști pe cât se așteptau organizatorii. Din 12 câștigători într-un an de concurs, doar câțiva au reacționat cu adevărat cu entuziasm.

Ctește și: Cei mai tineri antreprenori din serviciile funerare? Povestea lui Naomi și Adrian din Ploiești: „Am crescut în domeniul acesta”

Dar și aceasta a fost o lecție pe care cei doi au învățat-o pe propria piele. „Ne-au costat mai mult cupoanele pe care le dădeam la comenzi ca să participe lumea la concurs iar ei le aruncat”, ridică din umeri cei doi.

Pe partea de evenimente publice, „Pizza Pe Bune” participă de câțiva ani la manifestări precum cele de la aerodromul din Șirna. Acolo echipa merge cu grătarul, dar pregătește și pizza comandată direct în locație și adusă acolo, datorită apropierii dintre pizzerie și aerodrom.

La evenimentul de la Șirna, colaborarea a pornit tot organic: prima dată au livrat pizza la comandă, apoi organizatorii i-au invitat să vină direct la eveniment, fără taxă de participare, într-o înțelegere avantajoasă pentru ambele părți.

Primul val de clienți de la un astfel de eveniment i-a prins, admit ei, complet nepregătiți: comenzile luate pe caiet, fumul dens de la grătar care aproape că nu le mai permitea să vadă mâncarea și oboseala acumulată într-o singură seară au făcut parte din experiența de învățare. Dar, spun ei, acum știu la ce să se aștepte și sunt mai pregătiți decât oricând pentru astfel de momente.

Mihăiță, băiatul din sat pe care l-au integrat în echipă

Una dintre cele mai personale povești din spatele afacerii e legată de un tânăr din Predești, cunoscut de familia Măncuță încă din copilărie. Contactul inițial a venit printr-un liceu cu profil de alimentație publică din zona Bărcănești, ai cărui elevi au făcut practică în bucătăria pizzeriei.

Printre acei elevi s-a numărat și un tânăr cu probleme de dezvoltare, coleg de școală, la vremea respectivă, cu Alex, unul dintre cei doi fii ai familiei. După ce a rămas repetent la un moment dat, a reușit totuși să termine școala profesională și a rămas, ulterior, alături de echipa „Pizza Pe Bune”.

Descrierea rolului lui în echipă e nuanțată de cei doi antreprenori: nu e vorba despre un angajat obișnuit, ci mai degrabă despre un ajutor pe care l-au luat, informal, în grijă. „Unde să îl trimiți? Ce să facă băiatul acesta în lume?”, explică Daniel motivația din spatele acestei decizii.

Statul îi oferă tânărului o pensie de aproximativ 400 de lei, iar angajarea lui la pizzerie aduce familiei o reducere de aproximativ 200 de lei din taxele pe care le-ar plăti pentru un angajat obișnuit, o balanță financiară departe de a fi generoasă, dar suficientă pentru ca cei doi să considere gestul justificat.

Angajați, salarii și greutățile din bucătărie

Dincolo de poveștile pozitive, familia Măncuță nu ascunde greutățile din zona resurselor umane. Cu șase angajați în prezent, și un post de pizzar vacant, echipa completă ar trebui să numere șapte oameni: doi pizzari, doi bucătari, Mihăiță ca ajutor și doi șoferi pentru livrări.

Frustrarea principală ține de implicare: mulți angajați vin la muncă, spun ei, doar pentru salariu, nu neapărat pentru calitatea produsului final. Chiar și atunci când rețeta de aluat e explicată detaliat, rezultatul poate varia de la o persoană la alta, pentru că procesul cere atenție constantă la temperatură, umiditate și evoluția aluatului în timp real, nu doar respectarea mecanică a unei liste de pași.

După cinci ani de activitate, „Pizza Pe Bune” nu mai este doar pizzeria deschisă în plină pandemie de doi bucureșteni care nu știau să facă aluat. A devenit o afacere de familie care livrează în mai multe localități, participă la evenimente și oferă locuri de muncă într-un sat despre care Dani și Geo spuneau, la sosirea lor, că fusese uitat de lume și de timp.

Povestea lor nu este însă una despre succesul obținut peste noapte. Este despre încercări, greșeli, rețete schimbate, investiții și zile petrecute de dimineața până seara în pizzerie. Iar principiul după care spun că s-au ghidat a rămas același de la început: să nu facă lucrurile doar ca să meargă, ci să le facă „pe bune”.

Disclaimer: Acest articol nu este unul sponsorizat sau susținut de Pizza Pe Bune și nu există un contract comercial pentru publicarea lui. De asemenea, nimeni din partea Pizza Pe Bune nu a citit și nu a aprobat textul înainte de apariția lui. Articolul face parte din campania, derulată de Observatorul Prahovean, de promovare a antreprenorilor locali, care aduc plus valoare comunității.