Cazul celor trei minori care au ucis un alt copil în județul Timiș a șocat nu doar România. Premeditarea și cruzimea scenelor relatate de anchetatori nu cred că ar fi trecut nici prin mintea unui scenarist de filme de profil și asta pentru că niciun om sănătos la cap nici măcar nu îndrăznește să gândească un asemenea scenariu. Atenția a fost însă deturnată fix de la esența problemei: unde au dispărut instituțiile care chiar au atribuții în astfel de spețe?
Din articol
Trei minori, doi de 15 ani și unul de 13 ani au ucis un alt minor în vârstă de 15 ani. Societatea a asistat, zi de zi, la relatările presei și la câteva comunicări oficiale ale anchetatorilor. Și de la o zi la alta au ieșit la iveală detalii înfiorătoare.
Am privit zi de zi ”evoluția” cazului, sperând ca în peisaj, pe lângă anchetatori și tot felul de specialiști în psihologia copilului, să apară și cei care aveau atribuțiuni clare în acest caz.
Nu a fost un ”accident”, o dramă produsă de la o altercație banală, după ce niște copii s-au îmbrâncit, așa cum mulți o fac. A fost premeditare, din cercetări rezultând că făptașii au ticluit totul timp de o lună, o lună în care este evident că nu au avut părinți, că nu au avut pe nimeni care să fie capabil să observe comportamente bizare din partea lor. După comiterea crimei au profanat cadavrul pe care au încercat să îl incendieze, apoi l-au îngropat în spatele grădinii. Totodată, nu a trecut neobservată nici tentativa lor de a ”șterge” urmele ororii.
Dacă doi dintre ei răspund penal, de parcă doar în asta stă soluția unei probleme sociale cu impact major, cel de 13 ani nu o face, pentru că legislația din România nu are prevăzute astfel de pedepse. Cel puțin asta s-a tot vehiculat în spațiul public, de unde și revolta oamenilor. Veți vedea că poate și trebuie să răspundă, doar că statul român, din nou, nu își face treaba.
Mai mult decât ceea ce aflasem în primele zile în privința premeditării și cruzimii cu care au acționat, aflăm și că cel de 13 ani s-ar fi aflat sub influența unor substanțe psihoactive. Un plus de gravitate, într-o sociatate incapabilă să prevină prin instituții și să reacționeze la timp.
Am asistat cum comunitatea a reacționat, ieșind în stradă și cerând modificarea legislației și pedepsirea minorilor care comit astfel de fapte deosebit de grave. Și? Gata? Asta-i tot? Asta-i soluția?
Eu zic că e o abordare greșită, că ne-am îndreptat atenția către o formă de sancționare a efectului și nicidecum a cauzei. Nu sunt de acuzat oamenii pentru că protestează, pentru că cer pedepse. Se tem, sunt revoltați, au copii și sunt îngrijorați în privința siguranței lor, deci au reacții de înțeles până la un punct. Doar că, repet, suntem pe o pistă falsă, un drum incomplet pentru un caz atât de grav.
Pentru făptaș este o pedeapsă. Să nu uităm că, oricât de oribilă este fapta, este un copil. Este o ființă imatură, scăpată de sub control, asta în cazul fericit în care vreodată ar fi avut atât de necesarul și firescul control parental/educație.
Sper că înțelegeți că anumite medii sociale un au educația necesară pentru a exercita acest control parental, că nu au habar măcar ce înseamnă. Se înmulțesc instinctiv, apoi… Dumnezeu cu mila. Doar că, Cel de Sus nu prea are timp să le crească și să le educe copiii.
Ce a făcut societatea cerând ”înăsprirea pedepselor”?
A căutat un paliativ psihic, a crezut că așa își poate proteja copiii, a vrut cumva să răzbune moartea unui alt minor? Câte puțin din toate, dar esențialul continuă să lipsească. Ce instituții ați văzut în prim-plan? Poliția și Parchetul, desigur. Doar atât, nu?
În România există Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie şi există Avocatul Copilului, care este un adjunct al Avocatul Poporului
În teritoriu, prima reacție publică ar fi trebuit să vină de la DGASPC. Pentru fapte ilegale mai grave, cum sunt violul, tâlhăria, omorul, copilul care a împlinit 7 ani este, în mod obligatoriu, dat în plasament la un centru special, numit ”de orientare, supraveghere şi sprijinire a reintegrării sociale”, aflat în subordinea DGASPC.
Dar… ce să vedeți???, lege este, centrul special lipsește în forma în care legea să poată fi aplicată. Fostul judecător Cristi Dănileț precizează:
”Nu există în România centre pentru delincvenţii juvenili sub 14 ani, astfel că ei sunt găzduiţi în aceleaşi clădiri unde sunt şi victimele minore!”
Minorii care au fost bătuţi sau violaţi în propriile familii ori cei abandonaţi, care nu au părinţi sau au fost daţi afară din casă de proprii părinţi sunt luaţi de stat (DGASPC) şi duşi în centre pentru a fi protejaţi, unde se întâlnesc cu copiii sub 14 ani care au tâlhărit, violat sau, în cazul nostru, omorât.
Organismul care trebuie să ia aceste măsuri este DGASPC, aflat în subordinea Consiliului Judeţean. Deciziile le ia Comisia de Protecţia Copilului (dacă părinţii sunt de acord) care funcţionează tot la nivel de judeţ sau instanţa de judecată civilă (dacă părinţii nu sunt de acord).
Cum de toate DGASPCurile dorm, cum de nu avertizează public că astfel de centre nu există în forma absolut necesară în care să separe victimele de delicvenți? Știți cum se culcă pe o ureche și tac… ”lasă că, dacă nu se întâmplă, nu avem o problemă…” Și iată că se întâmplă și așa ies la iveală grave deficiențe, care dacă erau remediate din timp acum aveam o soluție legală clară.
Cu alte cuvinte, neîntâmplându-se ceea ce legea existentă prevede (pentru că avem legislație!!!), decizia instanței de la Timiș care a plasat copilul în grija specială a familiei este nelegală. Copilul trebuia să ajungă într-un centru. Și despre ce ”familie” vorbim? Cea incapabilă să se ocupe de copil, astfel încât acesta să nu fi ajuns să comită oroarea?
Dacă vreți schimbări de legislație, forțați-le în sensul în care să fie pedepsiți cei care dorm liniștiți prin instituțiile statului direct responsabile. Abia atunci vom avea și soluții pentru aplicarea legislației care chiar există.
