Amintirile unui adolescent din Ploiești care a păzit scara blocului împotrivă teroriștilor in Decembrie ’89. Noaptea albă și teroriștii din scara blocului.
– Odihnește-te, că la noapte vom păzi intrarea în bloc! Îi spuse tatăl, băiatului.
Pe puștan îl încercă imediat un sentiment de emoție amestecată cu o teamă inexplicabilă. Își simți deodată stomacul gol și greu și își scrută tatăl cu oarece curiozitate întrebându-l iscoditor:
– Vom fi doar noi doi?
Tatăl, își îndoi ușor genunchii pentru a ajunge la nivelul feței băiatului, îl mângâie ușor pe creștet și îi răspunse:
– Nu-ți fie teamă Moșule (așa îl alinta), nu se va întâmpla nimic. Vom fi doar noi doi în holul de la intrarea blocului, așteptând să treacă o jumătate de oră din noapte, până ce ne vor înlocui alți vecini.
Băiatul își aminti că se făcuse zarvă mare în acea dimineață de Decembrie. Administratorul blocului, Nea Tomiță, sunase pe la toate ușile și îi invită pe toți bărbații din bloc la o ședință ad-hoc. Acolo stabiliseră cu toții ca în acea noapte și în nopțile următoare, să păzească pe rând, cât timp va fi nevoie, câte 30 de minute fiecare, intrarea în bloc. Se anunțase la televizor că ar exista teroriști care ar încerca să se strecoare în scările blocurilor.
– Nu-mi e teamă dacă sunt cu tine Tati, doar că voiam să știu dacă mai vin și alti băieți? Deh, gândul puștanului îi zbura tot la joaca lui de-a hoții și vardiștii.
– Nu. Vom fi doar noi doi. Îi răspunse tatăl cu căldură în timp ce se întoarse ușor asupra veiozei vechi al cărei întrerupător încerca să-l repare.
Băiatul merse să se odihnească dar nu reuși. Nu putu să nu-și amintească cum, cu o zi înainte, jucând fotbal în curtea școlii alaturi de alti băieți, se apropiară de ei doi milițieni vânjoși însoțiți de un jandarm deșirat ce purta pe umăr un automat Kalashnikov, spunându-le să își ia imediat mingea și să meargă la casele lor. Hm, ciudat, milițienii ăștia nu semănau deloc cu sectoriștii noștri de prin cartier?! gândi el.
Citește și: 21 decembrie 1989: Noaptea în care nimeni nu ne-a mai trimis la culcare
Și cum nu reușea deloc să adoarmă, bântuit fiind de gânduri și de nerăbdarea de a petrece o jumătate de ora din noapte alaturi de tatăl sau, păzind de teroriști, cu mâinile goale, scara blocului, se frământă astfel până tărziu spre seară.
La televizor rulau imagini în direct cu oameni care, dintr-un studio de televiziune, anunțau diferite evenimente tulburătoare ce se petreceau în țară dar mai ales în București. Vedea în imaginile alb-negru cum gloanțele trasoare brăzdau cerul nopții și se auzeau împușcături sacadate de mitraliere.
Sentimentul de neliniște se lupta aprig în interiorul său cu cel de inedit, însă ușor, ușor, observând calmul de fier al tatălui sau se liniști și el. În sfârșit, la ora stabilită coborâră împreună la intrarea în bloc. Îl salutara pe vecinul care până atunci își făcuse rondul. Acesta le mărturisi sec faptul că a fost liniște, apoi salută amabil urându-le o noapte ușoară și se urcă tăcut în lift.
Jumătatea de ora trecu repede, mult mai repede decât se așteptase el. În acest răstimp tatăl sau ieși de două ori la ușa blocului pentru a fuma. Schimbă doua vorbe cu sectoriștii care patrulau pe străzi, în timp ce băiatul asculta discuția lor banală de dincoace de ușă. Când tatăl intră în bloc îi spuse băiatului, calm:
– Totul este în ordine. Gata, îl așteptăm pe vecinul de la 4 să coboare și mergem să dormim.
Nici nu încheie bine propoziția că liftul se puse în mișcare. Băiatul urmărea acum cum luminițele pătrate care indicau etajele se aprindeau rând pe rând, de jos în sus…1…2…3…până ce beculețul rămase aprins la 4, semn că era chiar vecinul care venea să îi schimbe.
După ce se salutară și transmiseră la rândul lor că totul este în ordine, urcară la rândul lor în lift și pentru că niciunul dintre ei n-avea somn, se uitară în continuare la televizor, urmărind oamenii aceia care urlau de la balconul unei clădiri sau din studioul de televiziune, fluturând drapele ce aveau o gaură mare în mijloc. Adormiră fără să-și dea semana amândoi, pe canapeaua din sufragerie.
Povestea se repetă astfel, încă 3 nopți, până în ziua de Crăciun când se aflase că Ceaușescu fusese executat. În zilele și lunile următoare pe oamenii aceia de la televizor începu să-i vadă din ce în ce mai des perindandu-se prin fața ecranului, până când într-o zi, după un an sau doi, unul dintre ei ajunse președintele României, în locul lui Ceaușescu.
În zilele acelea de Decembrie, nici în scara blocului său și în nicio scară de bloc din Ploiești nu intră niciun terorist. Cel puțin el nu auzise despre un asemenea eveniment.
În anul următor, băiatul mestecă pentru prima dată în viața lui, gumă Wrigley și mâncă banane coapte. Apoi, în primăvara, următoare pentru prima dată avea să meargă la scoală fară uniformă și matricolă. Totul devenise mirabil, fascinant și culmină cu o seară, când văzu pentru prima dată la televizor, un desen animat, lung de 60 de minute. Și câte și mai câte minunății urmară după aceea…
Venise libertatea iar el avea doar 15 ani și încă nu știa ce să facă cu ea!
