Voi ce făceați pe 21 decembrie 1989? Mai știți? Eu mi-aduc aminte că mă întorceam de la Predeal. Eram cu ai mei și fusesem câteva zile la munte, cu trenul.
Pe peronul metroului de la stația Piața Muncii din București ne-am întâlnit cu una din educatoarele fraților mei, care erau la grădiniță la vremea respectivă. „Duceți repede copiii acasă că a început…”, le-a șoptit alor mei. Ce începuse? Nu înțelegeam mai nimic. Aveam 9 ani dar simțeam că ceva se întâmpla…
Cu câteva zile înainte, la Predeal fiind, am mers să mâncăm, ca de obicei, la restaurantul hotelului transformat ulterior în Pensiunea Ursulețul, nu mai știu cum se numea pe atunci…
De cum am intrat în local, m-a frapat liniștea mormântală, nimeni nu vorbea, doar la radio se asculta cuvântarea „tovarășului Nicolae Ceaușescu”. Și, îmi aduc aminte, în acea liniște de mormânt se aude vocea surorii mele: „I-auzi! Iar vorbește Ceaușescu Bulă!”, a apucat să spună înainte ca mama să-i pună mâna la gură la propriu. Avea aproape 4 ani și, ca orice copil de vârsta respectivă, își găsea mereu să spună numai ce nu trebuia, când nu trebuia.
Ulterior am făcut legătura cu seara respectivă: „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!”. Era 17 decembrie. Să revenim însă la data de 21…
De pe peronul metroului au început părinții să ne zorească să urcăm mai repede treptele până la suprafață. De la metrou am luat tramvaiul și nu înțelegeam de ce trăgeau ai noștri de noi în așa hal să ne urcăm mai repede în tramvai, să traversăm mai repede, să mergem mai repede acasă. Odată intrați în casă, au încuiat ușa „și sus și jos”, ceea ce nu le stătea în fire. Îmi era clar, din ce în ce mai mult, că nu era o situație firească.
S-au închis în sufragerie și au început să butoneze televizorul, radioul, nu știam exact ce. Se auzeau doar sunete întrerupte. Am adormit târziu în noaptea aceea fără ca nimeni să ne spună să mergem la culcare.
Abia ațipisem când a venit mama să ne trezească. Ne-a luat din paturile noastre și ne-a mutat pe hol, în fața băii, unde trăseseră o canapea. Începuse să se tragă în București. Cum adică? Nu înțelegeam. Ce să tragă? Unde? Nu înțelegeam nimic.
Știam doar că nu aveam voie să ne apropiem de geamuri iar noaptea aceea am petrecut-o pe canapeaua de pe hol. Noi, copiii, am fost însă fericiți: a fost prima noapte în care nimeni nu ne-a zis „Culcați-vă!”.
De atunci au trecut 33 de ani. În amintirea acelei nopți, mi-am propus ca în noaptea asta să nu le spun copiilor mei să meargă la culcare. Și, când mă vor întreba de ce (pentru că o vor face), am să le povestesc despre noaptea de acum 33 de ani. Sunt curioasă ce și dacă vor înțelege. Tare curioasă…
