Făcând o scurtă incursiune în istoricul relațiilor bilaterale dintre cele două popoare, român și francez, poate că vom reuși, aici și acum să aflăm răspunsul la această întrebare. Am ales înadins acest moment, din simpul motiv că pe data de 14 Iulie, Franța își vă sărbători cu mare fast, ziua națională. Și chiar dacă veți resimți ici-colo, din text, câte o mică tentă de sarcasm ar fi bine să știți, că până și aceasta s-a născut, numai și numai…din pură simpatie pentru francezi.
Cum e cușma e și coiful
Totul a început, se pare, acum mai bine de 600 de ani, undeva pe la 1396, când cavalerii lui Jean de Nevers (fiul ducelui de Bourgogne), alături de ostașii valahi ai Domnitorului Mircea cel Bătrân au luptat vitejește, împotriva turcilor. Dacă acei cavaleri s-au descurcat bine în luptă, nu știm sigur, însă știm cu siguranță că, deși s-au întors acasă decimați și ceva mai sărăci, ei și-au câștigat simpatia ostașilor valahi care au luptat cot la cot cu ei. Bine, vorba vine, “cot la cot”, pentru că în realitate, pe de o parte, ai noștri, simpli țărani pedestrași, atunci când plecau la luptă, își îmbrăcau iile, își puneau pe cap cușmele din blană de oaie iar în mâini își luau topoarele și ghioagele, pe când, “camarazii” lor de război, cavalerii franțuji se lansau în luptă, călare pe bidiviii lor acoperiți de catifele purpurii, protejați de armuri lucitoare, purtând pe cap coifuri cu panașe de struț și ținând în mâini paloșe din fier oțelit și scuturi cu însemne heraldice. Apropos, se spune despre ei ca erau atât de grei și imobili, încât erau urcați pe cai, cu ajutorul unor sisteme improvizate de scripeți. (FOTO 1)
Mai târziu, cavalerii ăia (puținii rămași în viață), dimpreună cu armurile, scutierii și pajii lor fandosiți au plecat, împrăștiindu-se care-încotro, pe la moșiile lor din Europa; țăranii valahi au rămas în schimb, în continuare aici, lipiți de glie, că să țină piept otomanilor…pentru încă vreo jumătate de mileniu. Dar ne-au rămas simpatici franțujii ăia zornăitori și ferchezuiți, ca amintirea unor istorioare vechi și hazlii, bune de povestit strănepoților; asemănătoare, de pildă, cu cele despre când mai trecea circul prin sate și toată suflarea se strângea ciopor să vadă ursul, inghititorul de săbii și acrobații învesmântați în straie zorzonate și lucitoare. “Indubitable” ne-au rămas simpatici franțujii ăia.
Negoțul imperial și pașoptismul de bistro
Ceva mai târziu, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, relaţiile franco-române s-au intensificat, în special datorită numeroşilor comercianţi şi intelectuali francezi care au călătorit în…Imperiul Otoman. Nu, nu, că am zis bine … Pentru că, de pildă, pe la 1762, diplomatul şi scriitorul Claude-Charles de Peysonnel, originar din Marsilia a propus crearea unei reprezentanţe franceze în Valahia, lucru care se va realiza…în 1798. Sigur, diplomatul facilita de fapt relațiile comerciale dintre cele două mari imperii, Francez și Otoman; nicidecum nu era purtat de vreun deziderat de intensificare a relațiilor franco-române, deoarece colțul de lume în care se situa Valahia atunci era țintuit bine de tot, sub un mare papuc otoman. Totuși, chiar și așa, se arătau erau simpatici franțujii ăia, prin părțile astea “exotique” de lume, veniți să facă negustorie parfumați, scrobiți și ferchezuiți în mătăsuri fine. “Très jolie, tres magnifique!”
Citește și: La noi, la Ploiasca. O critică, în notă… lirică
În secolul al XIX-lea, majoritatea studenţilor români, mai exact, cei care-și permiteau acest lux, îşi făceau studiile la Paris, dobândind astfel, bogate cunoştinţe, dar şi idei moderne de reînnoire politică şi socială. În 1846, studenţii români purtați frenetic de un avânt revolutionar, fondau în cartierul latin, societatea studenţilor români din Paris. Membri ai acestei asociaţii fiind, printre alţii, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, figuri de prim-plan ale mişcării revoluţionare pașoptiste.
Poetul francez, Alphonse de Lamartine va accepta, la propunerea acestora, precum un patriarh binevoitor, funcţia de preşedinte de onoare al societății şi va deveni apoi, pentru scurt timp, ministrul afacerilor externe al guvernului revoluţionar provizoriu; Chiar dacă, ulterior pașoptiștii s-au dezis de el “tres rapide”, deîndata ce s-au văzut cu puterea vremelnica pe mâini. Dar să lăsăm deoparte acest mic incident “diplomatique”, ușor rușinos și să le mulțumim totuși franțujilor pentru faptul că ne-au școlit prin instituțiile lor înalte de învățământ (de zi), viitorii gânditori. Deopotrivă, tot ei ni i-au călit în spirit revoluționar, prin bistrourile și tripourile lor (de noapte), pe viitorii politicienii. Numai și pentru atât, franțujii ăia, ne-au rămas în continuare “tres, tres sympathique!”.
După unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859, sprijinită cu căldură de Napoleon al III-lea, este deschisă calea spre noi relaţii diplomatice între România şi Franţa. Acestea au fost dealtfel oficial stabilite, la nivel de legaţie, la 20 februarie 1880, Mihail Kogălniceanu (sic!), devenind și întâiul ministru plenipotenţiar al României la Paris. Ei bine, abia de-acum înainte încep să ne devină cu adevărat simpatici, francezii. Acest fapt reiese și din izvoarele istorice, care ne relatează că raporturile între România și Franţa au cunoscut un avânt deosebit după primul război Mondial, diplomatul român de renume european Nicolae Titulescu fiind, fără îndoială, arhitectul acestor relaţii privilegiate.
Relații bilaterale și patos socialist
Asfel, în timpul Marelui Război, deși formal, aliați fiind cu ei, ostașii noștri nu au avut onoarea să lupte (încă o dată) cot la cot cu “camarazii” lor francezi, pe niciun front. Aceștia, în schimb ne-au trimis cu toată dăruirea, una bucată consilier militar, sub formă de…împrumut și deasemenea, echipament de luptă, sub formă de…contra-cost. Problema n-a fost asta, ci faptul că uitaseră, pesemne, că în Romania, că și în Franța, o dată pe an, vine iarna. Deh, așa sunt ei, mai boemi din fire! Și astfel, în iarna lui 1916, ostașii noștri din linia întăi, au purtat în tranșee, echipament de vară. Poate, cine știe, s-or fi gândit franțujii, că pesemne, războiul nu o să dureze mai mult de-o vară?! Doar și numai pentru această explicație și parcă tot ne sunt în continuare, deosebit de simpatici; Da, mai ales Generalul Bethelot, trimis la noi, cum spuneam, în calitate de consiler militar al Regelui Ferdinand, el devenind dealtfel, cu adevărat iubit de către ostașii români. Aceștia, oameni simpli, din popor, nefamiliarizati cu limba lui Moliere, l-au poreclit cu simpatie, Burtălău.”En fin, c’est tres simple”: Bethelot=Burtălău. (FOTO 2)
În septembrie 1944, după o scurtă perioadă de nesiguranță oscilantă a nou creatului guvern Petru Groza în privință recunoașterii autorității politice franceze (cu o Franță la fel de indecisă, despicată între cea a Mareșalului Petain, loial naziștilor și cea a Generalului DeGaulle, auto-exilat…dar patriot), guvernul comunist de la București a recunoscut într-un final, aproape ezitant, autoritatea provizorie a generalului de Gaulle și astfel, relaţiile dintre cele două țări desfăşurându-se de aici înainte…la nivel de ambasade. Chiar și așa, daunele de război pe care le-am plătit ulterior Franței (fostă, cum spuneam, pe jumătate nazistă…dar învingătoare), au fost primite integral; nici măcar, din simpatie…înjumătățite. Cu toate astea, se știe că la ei ca și la noi, se va fi cântat ani buni la rând, începând cu 1945, cu mult patos, “Internaționala socialistă”; Așa că am rămas, cel puțin la nivel de guverne, foarte atașați unii de alții, rareori autoritățile ambelor țări, agreând cu adevărat poziția protestatară a vreunui dizident român care ar fi încercat să scoată capul prin Hexagon. Asta, cel puțin până pe la jumătatea anilor ‘80, când s-au mai schimbat lucrurile și pe la ei, începând să “existe” și Eugene Ionesco, Constantin Noica, Emil Cioran, Paul Goma și alții. Chiar și așa, socialiști dar imperialiști (?!?!), ne-au rămas în continuare simpatici franțujii.
Post-decembrism, NATO…si alte mondenități
Franţa a manifestat, atât în plan oficial, cât şi la nivelul cetăţenesc, simpatia şi solidaritatea sa faţă de Revoluţia română din decembrie 1989, eveniment care a antrenat căderea regimului comunist, în decembrie 1989, relaţiile franco-române dezvoltandu-se de-atunci, considerabil. Schimburile de vizite oficiale s-au multiplicat, inclusiv la cel mai înalt nivel, fapt care a permis să se pună bazele unui solid parteneriat politic, economic şi cultural între cele două ţări; Astfel se face că, pe lângă TIR-urile cu ajutoare ce soseau de acolo, se mai strecura din când în când și câte unul încărcat cu…dioxină. Eh, dar pe vremea aia nu prea ne păsa nouă ce-i aia, tocmai de aceea am uitat repede de ea, motiv pentru care i-am invitat degrabă pe cei de la Veolia să ne preia în administrare, utilitățile orașelor patriei…că deh, dacă tot le-au preluat pe mapamond, la noi de ce n-ar face-o? Era vremea să intrăm și noi în Europa, nu?
Citește și: Trialog în Ploiești
Tocmai de aceea, merită deasemenea a fi subliniat în mod special, sprijinul activ al Franţei pentru integrarea României în structurile de securitate europene şi euro-atlantice, cele politice dar mai ales, cele economice. Da, toate culminând cu anul 2010 când am celebrat împreună împlinirea a 130 de ani de relaţii diplomatice bilaterale. Cum adică nu ați auzit de acest eveniment? Hmm, ciudat! Pesemne că a trecut neobservat din cauza domnilor Boc și Băsescu, care acaparau pe vremea aia în mass-media, cam tot ceea ce însemna știre oficială dar mai ales, neoficială. Mă rog, eveniment mare sau mic, ăsta cu 130 de ani, nu stim, însă franțujii ne-au rămas în continuare, simpatici.
Chiar și cei 500 de soldații din Franța detașați la Kogălniceanu (ați prins-o pe-asta? 😉 Cum nu monșer? … Franțaaa, Kogalniceanuuu…eeei?), ne sunt simpatici. Dealtfel, mi-e greu să nu fac încă o oarecare paralelă imaginară între acești soldați francezi, veniți aici să lupte pe flancul estic al NATO și bravii cavaleri ai lui Jean de Nevers, veniți în Valahia, pe vremea lui Mircea cel Bătrân. Mi-l și imaginez, pe un alt Mircea, ceva mai tânăr, (nu foarte bun războinic dar vorbitor de franceză), întărind de la pupitrul NATO, cu vorbele lui sigure, (cam…ca într-un discurs pseudo-prezidential), acest parteneriat strategic militar. Și parcă îi și văd pe cei 500 de soldați, cum vor pleca ei de aici încolonați, la două săptămâni după decesul subit al lui Putin iar noi, precum valahii bătrânului domnitor vom rămâne în continuare aici, “pe flancul estic”, vecini … sau nu, cine știe? … cu eterna și iernatica Rusie.
Chiar și “le president de la Republique” se bucură la noi, de o reală simpatie, în special în rândul populației feminine din mediul rural; mai exact în rândul doamnelor pensionare de C.A.P. Și cum, “decât” dânsul este simpaticul din acel cuplu prezidențial, putem deduce în mod clar că prima doamnă a Franței, nu se bucură de aceeași compasiune din partea fanelor în cauza. Motivul real al lipsei de simpatie pentru aceasta, nu ne este pe deplin cunoscut dar credem că aceasta este pusă în mod special, pe seama vârstei dânsei … oarecum diferite, de cea a dânsului.
Și cu toate astea, ne rămân în continuare simpatici franțujii ăștia, că doar deh, sunt latini de-ai noștri, nu? Și, chiar dacă ar fi să o luam faptic, nicăieri în țara noastră, nu s-a cântat “Marseilleza”, mai mult decât la Ploiești!
Tocmai de aceea, le urăm și noi, în calitate de revoluționari prin alianță și veri republicani, (ce-i drept, de gradul doi dar cu drepturi la masa succesorală), cu multă simpatie, într-o notă velară, ușor graseiată: “Bonne aniversaire!” și “Vive la France!”.
