Miliardarul și monahul (Prima Parte)

0

Sunt milionar în euro, am doar 27 de ani iar lumea mă iubește pentru banii mei, femeile îmi dau târcoale și se strâng ciorchine în jurul meu ori de câte ori intru în vreun club ori bar de renume al țării.

Mass-media mă vânează neîntrerupt. Sunt mândrul posesor al unei colecții de 25 de mașini de lux, de la limuzine clasice până la bolizi de viteză de ultimă serie. Sunt burlac convins și ador aventurile de-o noapte cu femei frumoase și fără scrupule, iubitoare de șampanie fină și camere de hotel luxoase din tări inabordabil de exotice. Puțin cam zgărcit cu ceilalți (deși averea dobândită până la vârsta asta atât de „fragedă” nu mi-ar da dreptul să fiu atăt de avar)…sunt „peștele mare din apa mică”, trăiesc după propriile reguli și nimeni și nimic nu-mi poate îngrădi „micile” libertăți.

A, era să uit, nu sunt nici măcar prost ori snob. Am absolvit două universităti de renume, unele unde chiar se studiază pe rupte, lucru pe care l-am făcut și eu la vremea respectivă. Iar în materie de vogă, părerea mea defavorabilă ori nu, poate ruina ori ridica, după caz, “imperii” ale modei autohtone și nu numai. Unii spun c-aș fi arătos, femeile mă dezmiardă cu astfel de vorbe languroase…

Până într-o zi, când (singur fiind) veneam cu mașina, nu mai stiu…parcă de la inaugurarea unui club de undeva de prin Iași. Era o dimineața searbădă de toamnă ploioasă, cred ca era vreo 4 dimineața, când brusc…în plină inimă a Moldovei, pană de cauciuc… explozie…viraj brusc…pac…direct în șanț.

Dau să cobor buimac. Eram îmbrăcat într-un trening și purtam pantofi sport (am preferat să mă echipez așa lejer încă de la hotel, pentru că mă săturasem de țoalele pline de fițe de cu o seară înainte și plus de asta conduceam și mai relaxat)…dau să cobor cum spuneam, dar nimeresc cu picioarele direct într-o mare baltă cu noroi…încerc să fac doi pași…alunec și cad tăvălug, precum un porc „Basna” în mediul său natural, în nămolul care mă încojura.

Arătam acum precum un actor de comedie din anii interbelici ai filmelor alb-negru ale copilăriei mele, surpins într-o scena de comic situațional; mașina în pană, proptită în șant iar eu plin de noroi… Desigur, următorul gest reflex a fost căutarea telefonului mobil. Verific buzunarul…stupoare, îl pierdusem se pare…în ringul de “catfight” în care mă găseam.

„Ce mă fac ?”…îmi spuneam în gând…privind în jurul meu pentru prima oară dupa mult timp, cu neputință.

Am părăsit mașina acolo și am pornit pe drumul dimineții aceleia ploioase, către niciunde, „per pedes”. Cred că am mers preț de un ceas fără ca nici-o mașina să își facă apariția. După încă o oră de mers, mi-am jurat că pe primul ieșit în cale, îl fac bogat pe loc !…Nimic.

La o bifurcație a drumului cu un altul ceva mai retras, format din macadam (cred că marele inginer Scoțian cu același nume s-ar fi răsucit în mormânt dacă ar fi văzut ce metamorfozări dezastruoase suferise tipul de drum ce purta numele găselniței sale inginerești) m-am hotărât să-mi încerc norocul și să purced în stânga, poate cine știe, am șansa să întălnesc o ființa vie în pustietatea asta silvică presărată ici-colo doar cu stâlpi de telegraf din lemn, parcă pentru a-mi aminti că nu mă aflu pe o altă planetă…

Și-așa a fost; la nici 10 minute de mers, undeva pe marginea drumului văzui șezând un călugăr. Era foarte bătrân după aparențe și era îmbrăcat în straie de culoare neagră iar pe cap avea toca aceea haioasă de culoare neagră. Avea o barbă albă și lungă iar părul, la fel de alb și lung, îi era prins într-o coadă pe spate. Mă privea cu ochi mari și aproape înspăimântați, ca pe o creatură ieșită parcă din “Infernul” lui Dante…iar eu, la fel de mirat (pentru că uitasem complet de starea jalnică în care mă aflam) mă adresai lui, într-un mod care acum amintindu-mi toate astea, mi se pare penibil:

„Domnule monah, bună dimineața !… vvvă rog domnule, mmmă puteți ajuta ? Șșștiți, am rămas în pan…..”

„Lăudat fii Domnul, fiuli ! Da’ șăzi colea sub umbraru’ aista să’ț tihniascâ di drum ș’apăi om vărghi noi…”

Mă conformai; așa că m-am așezat lângă dumnealui. Mirosea a lemn de foc și a lapte proaspăt. Mâinile-i bătătorite căutau ceva prin buzunarele sutanei în timp ce mi se adresă calm:

„Ia mă rog mătălutâ o gurâ di țuicâ di prunâ, poachi’ți mai treși trimuratu’ aista mă copchili, că taaari jalnic arăț…”

…înclinai aprobator din cap fără a mai fi în stare să articulez vreun cuvânt și golii pe nerăsuflate jumătate din conținutul sticlei. Am simțit cum licoarea (veritabilă dealtfel și de departe întrecând calitativ toate mărcile de spirtoase, deloc puține, „testate” de subsemnatul) mă încălzește până în tălpi și îi înapoiai sipetul, cu profund regret, zâmbind aprobator și articulând:

„Saru’mana….parinte…”

El puse mana lui aspră peste a mea și zise:

„De’amu’ mii sâ’mi ziși Moș Vasili, mă copchili, c’ase’mi ziși tătă suflaria pân părțili’aistea”

(Finalul Primei Parti) Citiți continuarea AICI

Ai imagini sau informaţii care ar putea deveni o ştire? Trimite-ne un mesaj la numărul 0785 075 112 pe WhatsApp sau Signal.

Vreau să mă abonez la serviciul de mesagerie WhatsApp - Trimite un mesaj pe Whatsapp cu textul VREAU SĂ MĂ ABONEZ la numărul de telefon la 40785 075 112

Lasă comentariul tău. Click AICI

Comentariul tău
Numele tău