Au dispărut câțiva dintre circarii din politica românească, dar au rămas încă destui. Ceva bun totuși s-a întâmplat la aceste alegeri.
Ponta, Tăriceanu, Meleșcanu, Băsescu și alți dinozauri ies din scena politică internă. Unii au mai rămas pe cea externă, sperând să revină peste 4 ani. Ceilalți sunt deja istorie.
Dispar personaje. Pe fond nu se schimbă mare lucru în jocul politic. Tot combinații, tot negocieri, tot ca în politică. Totuși, nu putem să nu vedem partea bună a lucrurilor. Cum să ”dresezi” o clasă politică, în sensul în care să o faci să-i pese și de popor? Foarte simplu: nu-i dai puterea absolută.
Tocmai asta s-a întâmplat la aceste alegeri. Nici nu contează câți au ieșit la vot, ci doar că s-a votat cât de cât echilibrat. Este nevoie de 4 partide să se formeze o alianță pentru a guverna, iar această alianță este una fragilă. Dispare aroganța, se demitizează personaje care se considerau infailibile, care dădeau direcția ca și când dețineau adevărul absolut. Uite că românii au zis că nici direcția lor nu e cea mai bună și că ar trebui să o corecteze.
Fragilitatea înseamnă practic un echilibru care oricând se poate rupe, iar asta le dă un sentiment de nesiguranță. Pentru noi, oamenii de rând, e perfect! Doar fiindu-le frică se vor apleca spre societatea pe care o gestionează.
Există pericolul să se înțeleagă la împărțeală atât de bine încât să lucreze exclusiv doar pentru interesele lor? În teorie există, în practică nu se va putea. Sunt atât de multe orgolii acolo, atât de multe interese divergente, încât cumva acestea răbufnesc și pot duce lesne la ruperea coaliției. O știu și ei, care până mai ieri trăiau doar în bula lor, în aia în care se vedeau pe la 40%. Cândva, PSD câștiga alegerile cu vreo 45%, apoi a guvernat doar 3 ani. Cu toate alianțele posibile se apropiau de un procent pe care doar Iliescu îl mai obținuse, iar asta le dăduse aripi.
Curgeau promisiunile/minciunile cum curgea împărțeala între cei care acaparaseră puterea. Bun sau rău, a exista un element care să contrabalanseze pericolul dictaturii PSD, iar acela a fost Iohannis. Imaginați-vă ce ar fi însemnat să aibă PSD puterea absolută, cum la fel trebuie să vă imaginați ce ar fi însemant ca președintele să aibă puterea absolută. Susținătorii PSD ar spune că ar fi fost perfect, iar România ar fi ajuns ”pe noi culmi de progres și civilizație”. Bine, bine…
Acum e diferită situația. Avem o nouă majoritate, dar este atât de fragilă încât fiecare zi a guvernării va fi o provocare. Era grav dacă dispărea PSD, în niciun caz de bun ce a fost, ci exclusiv ca element de presiune pentru ce va fi. Să dipară oameni nocivi din partide, dar nu partidele. Asta însemnă democrație. Echilibrul este cel care nu duce o societate către dictatură, fie ea și mascată. Vom vedea și ce va fi cu noul AUR, pentru că important este cum se vor manifesta concret, nu cum se speculează că vor face. Este de bun simț să faci o analiză pe fapte, nu pe presupuneri, chiar dacă sunt elemente care le face rezonabile.