În 1986, la Madrid, reușea să doboare un record mondial care nici până în zilele noastre nu a mai fost doborât de vreun alt român. Are, deopotrivă, în palmares nici nu mai știe câte medalii, 15 titluri naționale, 8 recorduri ale României și alte 4 europene. În spatele ei se ascunde o poveste din care cu toții avem de învățat. Cum că totul se obține cu muncă, sacrificiu, perseverență și, mai ales, dăruire. Este povestea unei campioane, pe numele ei Tamara Costache, ploieșteanca ce a sfidat cancerul și care a ieșit mereu învingătoare din…cursa contra cronometru. Fluier de start, fluier de final, iar între i-a fost și îi este…viața! Galerie foto la finalul articolului.
”Prima dată am înotat de frică”
Încă de la vârsta de 5 ani, bazinul Vega i-a fost ca o a doua casă. Au trecut, iată, 46 de ani, și tot aici, astăzi, multipla campioană scrie, în continuare, istoria înotului. Acum, antrenând sub sigla CSM Ploiești, zeci de copii pe care îi crește campioni, cum îi place ei să spună.
”La primul contact cu apa, adusă de tata la bazin, îmi era foarte frică. Nici acum nu mi-a dispărut din minte mirosul acela de gaz, petrol, nu îmi amintesc ce era… Am intrat în bazin de frică și tot de frică am început să înot, povestește Tamara Costache, cu nostalgie. Anii au trecut, copilul timid și temător a dispărut și, încet – încet, cu antrenament și multă muncă, a apărut viitoarea campioană a României. Deja, viața fără înot era o viață fără aer., Îmi amintesc că, la un moment dat, micuță fiind, m-am îmbolnăvit de hepatită. Un an nu am intrat în bazin. Simțeam că mă sufoc, nu îmi găseam sensul în nimic”, mărturisește aceeași Tamara Costache.
”Mereu mi-am dorit aurul!”
Un om extrem de optimist, prima campioană mondială din istoria natației românești, își amintește acum cu drag de primul record obținut. ”Aveam 8 ani și, la Baia Mare, am doborât recordul național de junioare la proba de 50 de metri bras,. Se întâmpla în 1978. De atunci, a realizat că viața ei va însemna mereu performanță și dorința de a fi mereu cea mai bună. Tot de atunci au început să ,curgă, medaliile pentru marea campioană. ,Am vrut mereu aurul. În momentul în care auzeam fluierul de start, indiferent de competiția în care mă aflam și de nivelul ei, eu aveam doar medalia de aur în minte…Mă concentram atât de mult pe reacția rapidă pe care trebuia să o am la start, încât mulți mă acuzau că fur la pornire. Nu era așa. Era doar ambiția mea de om care nu acceptă locul al doilea”
Blitzuri, reporteri și o viață la picioare
Anul 1986. Madrid. Ploieșteanca Tamara Costache lua aurul la proba de 50 de metri liber. A fost prima și singura recordmenă mondială a înotului românesc. ”M-am simțit unică, aveam lumea la picioare. Parcă mă și speria atâta succes. Peste tot blitzuri, camere, ziariști, pe toate buzele numele meu. A fost și rămâne o senzație unică. La fel cu s-a întâmplat la Strasbourg, la Seul sau în toate locurile din lumea asta mare unde am concurat. În primul rând cu mine și apoi cu ceilalți”
Regretul unei campioane
Acum, după zeci de ani de performanță, Tamara Costache, deși regretă că nu a avut propriul copil, se bucură de toți copiii pe care îi are la bazin. Îi antrenează, chiar și în vremurile astea grele trăite de noi toți. Zi de zi face de așa manieră încât, din fiecare micuț care ia contact cu apa, să scoată un performer. Nu reușește mereu, însă știe că acolo, printre multele suflete ce se aliniază la start va găsi ,aluat bun, pentru ceea ce înseamnă un campion.
”Crede în tine și vei reuși!”
Deși viața nu a fost mereu generoasă cu ea, iar destinul i-a fost greu, Tamara Costache nu și-a pierdut optimismul și dorința de a fi mereu un om mai bun. A învins în lupta cu cancerul la sân, a acceptat ideea că nu va avea un copil al ei, și-a pierdut soțul, însă niciodată speranța. Acum, micile ei plăceri, dincolo de pasiunea pentru înot și dragul cu care antrenează, sunt filmele, muzica și… pescuitul sportiv. ”Ascult Queen, ascult Michael Jackson, tot ce înseamnă muzică bună. Dacă aș putea, aș asculta muzică și în apă. Îmi place să mă uit la filme, mă deconectează și ador pescuitul. Cel recreativ. Cea mai mare captură? Un crap de 2 kilograme”, încheie atât de optimist campioana noastră. Și parcă ar mai avea, pe final, ceva de spus pentru toți cei ce încă nu și-au ales drumul în viață, ori nu știu care le este încă identitatea : ”Crede în tine și vei reuși!”
Galerie FOTO
