Peste 1800 de copii prahoveni își alină dorul de părinți în brațele bunicilor, ale altor rude sau chiar în ale unor străini. Sunt copiii care au uitat ce înseamnă mângâierea părintească, asta pentru că mama sau tata, ori ambii, s-au văzut nevoiți să plece să muncească dincolo de granițele țării, pentru a le asigura micuților o viață mai bună. Și deși banii trimiși de peste hotare aduc hrană și haine, golul emoțional rămâne.
Potrivit datelor DGASPC Prahova, 193 de copii din județ au ambii părinți plecați la muncă în străinătate, 1384 au un singur părinte plecat, iar alți 227 au părinte unic susținător al familiei monoparentale plecat la muncă în afara țării.
308 dintre acești copii au între 3 și șase ani, 21 au între 1 și 2 ani, iar șapte nici măcar nu au împlinit 1 an.
Zeci de copii în grija statului
Cei mai mulți dintre micuți au rămas în grija rudelor de până la gradul al IV-lea, însă, în județ, sunt și zeci de minori asupra cărora au fost instituite măsuri de protecție din partea statului. Printre ele, plasarea la asistenți maternali, dar și în centre de plasament.
Numai că „toți acei copii plecați de lângă părinți nu sunt doar niste statistici. Sunt suflete care învață prea devreme ce înseamnă lipsa. Iar datoria noastră, ca societate, este să nu-i lăsăm singuri. Să-i ascultăm. Să fim prezenți. Să le redăm încrederea că pot fi iubiti, chiar si de la distanță”, mărturisește psihologul ploieștean Eugenia Popovici.
Un om care a încearcat și încearcă în continuare să vindece durerile sufletești ale adolescenților rămași acasă cu unica speranță în suflet că, într-o zi, familia se va reuni și vor însemna din nou mama și tata.
Tot aceasta explică pas cu pas ce se întâmplă în sufletul unuia stfel de copil și cum poate fi el ajutat.
Copilul știe că părintele pleacă „pentru binele lui”
„Aude mereu că trebuie să fie recunoscător, dar în sufletul lui se dă o altă luptă. Simte că a fost abandonat, chiar dacă nimeni nu-i spune asta. Se întreabă dacă a greșit cu ceva. De ce alți copii își țin părinții de mână în parc, iar el vorbește doar prin telefon? Această ambivalenț între recunostintă și furie, între loialitate si suferință, devine o povară greu de dus”, mai spune Eugenia Popovici.
Ce se întâmplă în sufletul copilului?
Răni de atașament
Copilul are nevoie de siguranță, de îmbrătisări, de certitudinea că „mama e aici”. Când aceste nevoi nu sunt împlinite, învață să trăiască cu frica abandonului. Iar asta se vede mai târziu în relațiile lui de prietenie sau de iubire, unde devine dependent sau, dimpotrivă, fugar.
Stima de sine fragilă
Când nu primește zilnic încurajări sau apreciere, copilul începe să creadă că „nu contează suficient”. Că nu e suficient de bun. Asta poate duce la performanțe școlare slabe sau, paradoxal, la perfecționism dus la epuizare.
Anxietate și impulsivitate
Fără o prezență parentală care să regleze emoțiile, copilul devine adesea neliniștit, agitat, impulsiv. Plânge ușor, se enervează din nimic, fuge de probleme sau se închide în sine.
Comportamente de risc
Adolescenții rămași fără ghidaj constant pot ajunge ușor în cercuri riscante consum de alcool, violentă, abandon școlar. Nu din răutate, ci din durere, gol și lipsa unei direcții.
Roluri inversate
Mulți copii devin „părinți” pentru frați mai mici sau pentru bunicii bolnavi. Această maturizare forțată le răpește copilăria și le lasă adesea un gust amar: au fost „responsabili”, dar nu s-au simțit niciodată iubiti neconditionat.
De multe ori, bunicii oferă tot ce pot: hrană, protecție, iubire. Dar vârsta, boala, diferențele dintre generații și lipsa resurselor emoționale îi pun în dificultate. Nu întotdeauna pot înțelege depresia unui copil sau frământările adolescenței digitale.
Să vorbim cu copiii, sincer și cald
- Nu le ascundem adevărul si nu îi mintim cu „vin curând”. Le validăm suferinta: „E în regulă să-ți fie dor. Și mie îmi e dor.”-
- Să păstrăm legătura constantă-
- Mai important decât banii trimiși e un mesaj: „Cum ți-a fost ziua?”, „Te iubesc!”, „Sunt mândră de tine.”
- Să implicăm școala și comunitatea
- Profesorii, asistenții sociali, preoții și voluntarii pot fi repere emoționale. Un copil cu un mentor nu se simte singur pe lume.
- Să cerem ajutor psihologic când e nevoie. Nu e un semn de slăbiciune, ci un act de curaj. Consilierea ajută copilul să înțeleagă ce simte și cum să gestioneze durerea.
Când părintele se întoarce
Cel mai greu moment nu e plecarea, ci reîntoarcerea. Copilul nu mai e același. Nici părintele. Reapropierea cere timp, răbdare, multă ascultare. Cadourile nu înlocuiesc anii pierduți. Dar o reconectare sinceră, da”.
