Suntem pătimași, noi, ca nație. Avem spirit combativ, suflet mare, dar și multă imaginație într-ale „zicerilor”. Ne arătăm dragostea mocnită sau manifestă față de semenii noștri mai puțin norocoși sau față de necuvântătoare. Suntem religioși și invocăm frica de Dumnezeu. Deopotrivă și emoționali. Ne fierbe sângele în vine când vedem o nedreptate. Judecăm instinctual și orbește, doar în alb și negru. Cine-i de vină? Omul sau ursul, în cazul de față? De multe ori, felul subiectiv în care gândim se transformă într-o încrâncenare ce transmite: „nu gândești ca mine, ești…degeaba!”
Cunoaștem cu toții dramele prin care trec oamenii aceia mutilați în urma atacurilor urșilor. Ne imaginăm cât chin este pe ei și pe familiile lor. La fel, mulți dintre noi, nu putem decât să ne închipuim câtă teroare este în sufletele localnicilor din acele zone din Prahova și nu numai, unde ursul a devenit stăpân pe un teritoriu unde, firesc, nu avea ce să caute. Aici e revoltă, aici e spaimă, aici e neputința de a face ceva.
Acești oameni nu vor decât ca cei plătiți să ia măsuri, să le ia. Ieri!
Ei vor să fie protejați, iar dacă nimeni nu o face ajung să se apere singuri. Cu furci și topoare. Așa cum s-a întâmplat ieri în Vrancea, cel mai recent exemplu. Sătenii aceia au supraviețuit. La fel și prahovenii desfigurați în septembrie. Alții nu au fost la fel norocoși, din păcate.
Clar, lupta urs – om este inegală și …degeaba. Nu ar fi trebuit vreodată să se ajungă în astfel de situații dramatice. În care oamenii să fie omorâți sau desfigurați pe viață fiindcă numărul urșilor, la nivel de județ și țară, este cu mult dincolo de cel optim. Triplu aproape, așa că nu se mai poate vorbi despre o conviețuire în condiții de siguranță pentru animal, dar și pentru populație, mai ales. Consecința directă: numărăm victime omenești și aflăm de culturi devastate și animale din gospodării sfâșiate.
La nivel uman, ești oripilat când auzi de urși loviți de tren sau de mașini fiindcă habitatul lor natural nu mai e ce a fost odată, iar ei s-au înmulțit fără control, din cauza măsurilor ineficiente și chiar indiferente luate de structurile statului pentru evitarea suprapopulării. Sălbăticiunile par să nu se mai teamă de nimeni și de nimic.
Nu poți aștepta ca un om să fie desfigurat sau omorât pentru a acționa
Pe de altă parte, avem un alt aspect de o gravitate, îmi permit să spun, mult mai mare: mor oameni ori ajung desfigurați fizic și psihic din cauza acestor atacuri. La câteva zile, mai aflăm despre un caz de om atacat. În Prahova, astfel de atrocități au avut loc și de pe o zi pe alta. Știu, e ușor să stai pe asfalt sau la o masă rotundă și să cauți soluții pe hârtie ori să faci politica fondului cinegetic. Să îți dai seama că măsurile reactive nu sunt soluția. Că nu poți aștepta ca un om să fie desfigurat sau omorât pentru a acționa. Niciunul dintre cei care sunt decidenți nu suportă direct consecințele unei decizii sau alteia. Consecințele le suportă oamenii aceia simpli din Breaza, Telega, Comarnic, Bușteni, Azuga și lista e mult prea lungă.
Unii țin cu ursul, alții cu omul
Citeam comentariile apropo de reacția sătenilor din Vrancea, care au sărit cu furci și topoare să își apere consăteanul de furia ursului. Oamenii au ajuns la spital, ursul a fost omorât. Din nou, tabere împărțite. „Foarte bine au făcut!” versus „Încă o crimă murdară specific românească. L-au ucis ca mișeii tranchilizat și inofensiv.” Acestea sunt câteva comentarii pertinente. Fiindcă dialogul rațional, de multe ori, nu există. Nu am să înțeleg vreodată de ce toți aceia care țin cu omul sunt „retardați”, „idioți” etc. doar pentru că și-au exprimat o părere din care, adeseori, reiese clar faptul că rezonează cu ideea de protecție a animalelor, a urșilor în cazul de față, doar că nu și-i doresc și în curtea proprie. Disputele astea nu rezolvă absolut nimic.
E bine că există păreri. Așa e normal. Unii țin cu ursul, alții cu omul. Răfuiala aceasta din mediul virtual pe marginea unui așa subiect nici nu ar fi trebuit să existe. Asta dacă măsurile luate de structurile înalte ale statului ar fi fost, demult, unele coerente, aplicabile și în măsură să protejeze ambele părți. Revolta și furia sunt perfect îndreptățite. Numai că nici ursul nu face legea ( aceea pe hârtie, cu măsuri logice, punctuale, fără ambiguități și confuzie) și nici amărâtul/ amărâții aceia care au avut noroc că au trăit în urma atacurilor fiarelor. Fiindcă mulți alții nu au fost nu la fel de norocoși.
Președintele Comisiei de Mediu din Senat: „Așteptăm feedback -ul din teren!??”
Este clar că soluția e în mâinile autorităților de la centru, iar decizia trebuie luată, așa cum precizam, „ieri”, de comun acord cu toți cei implicați: vânători, pădurari și ONG-uri. AGVPS vorbește despre un cumul de soluții care fac referire, printre altele, la vânătoare controlată și relocare. Nu în țară, fiindcă nu mai e loc, ci în alte țări UE.
În încheiere, l-am ascultat cu interes pe Aurel Oprinoiu, președintele Comisiei de Mediu din cadrul Senatului. A venit la Breaza, săptămâna trecută, pentru a transmite Bucureștiului doleanțele primarilor din Prahova, terorizați și ei de strigătele de ajutor ale comunităților pe care le reprezintă.
Spun cu mâna pe inimă că mi s-a părut că a plecat fix așa cum a venit. Promițând la început, promițând și la final.
„E o problemă complexă care trebuie analizată. Dacă aș avea acum o soluție aș fi și mândru că sunt acel om politic care a găsit răspuns la o problemă grea, cum este aceasta a atacurilor urșilor. Din nefericire, nu am acea soluție. Înțeleg frustrarea oamenilor și soluțiile trebuie găsite în funcție de feedback-ul din teren” a fost declarația parlamentarului.
La ce feedback din teren se referă, domnul senator? Dincolo de oameni desfigurați sau omorâți în urma atacurilor urșilor, cam ce ar mai putea aduce în plus acest… feedback? Nu știu, e doar o întrebare.
