După ce am născut, familia soţului a insistat să facem o slujba de sfeştanie în casă. Erau, ca şi mine de altfel, temători pentru viaţa şi sănătatea fiicei mele nou născute prematur şi mică cât o lingură de lemn de învârtit mămăliga… Preotul era bine cunoscut şi plăcut mie. După slujbǎ, la plecare, ne-a recomandat că ar fi bine să facem încă trei copii. L-am întrebat mirată de ce încă trei. Răspunsul lui m-a dat peste cap : “Fiindcă unul e al mamei, unul al tatălui, unul al ţării şi unul al pământului…”. Privirea lui directă şi sugestivă în acelaşi timp, m-a umplut de spaimă şi dezgust… Furia a venit că o febra în creierul meu, fiindcă după o lună de stat în maternitate, cu toate fricile în fiecare celulă a mea, pentru viaţa unui bebeluş, pe care nu aveam voie să-l văd decât cu şpagă, o lună în care auzisem doctorul anunţând vreo câteva decese de copii, era tot ce-mi lipsea… Chestie de tact, știu, dar atunci în clipele acelea am decis : Nu vreau să mai aud de preot şi de subiectul ăsta. Motiv pentru care şi botezul l-am făcut altundeva…
Acum 2 ani, în cabinetul meu a venit o mămică de doi copii măricei, o frumoasă ce îşi reluase serviciul de 2 ani şi promovase în direcţia aleasă, nesperat după pauza de creştere a copiilor. Dilema ei era o sarcina neaşteptată şi eventualitatea pierderii a tot ceea ce câştigase profesional până atunci. Şi ca lucrurile să nu fie simple, femeia cu frica lui Dumnezeu, fusese la biserica din parohia ei să se sfătuiască cu duhovnicul, ce şi cum ar fi mai bine să decidă. Duhovnicul, om în vârstă si cu experienţă după cum mi-l descria, i-a spus că toţi banii pe care îi va câştiga omorând acest copil îi va plăti cu vârf şi îndesat pe doctori pentru ceilalţi doi copii. Lacrimile femeii se rostogoleau în viteză şi cu aceeaşi viteză gândurile mele alegeau cele mai potrivite cuvinte de alinare. Ea deja se simţea ameninţată de un fel de bluestem, iar eu trebuia să-I infirm sau să-i confirm asta… Pentru asta venise de fapt. În plus, soţul ei găsise pe nu știu ce forumuri, nişte “confirmări” cum că legile astea ale morţii şi vieţii aşa funcţionează: Domnul da şi Domnul ia. Adică încă bomboană pe coliva lor. Nu vreau să influenţez pe nimeni, deci n-am să dezvălui ce au decis până la urmă. E decizia lor şi face sens doar pentru ei. Fiindcă decizia de a aduce pe lume un copil este o alegere, o responsabilitate pe termen lung şi o asumare de multe alte decizii colaterale. Ne mai întâlnim când şi când, întâmplător, ochii ei zâmbitori îmi spun că lucrurile sunt bine aşezate în viaţa ei, dar îmi şopteşte că vorbele preotului mai dau s-o muşte câteodată, n-a uitat, cum nici discuţiile noastre nu le-a uitat…
Când eram elevă, colega mea de bancă, îndrăgostită lulea de un băiat mai mare ca ea, a “îndrăznit” să rămână însărcinată. În vremea aceea decretul 770 era în plină desfăşurare cu tot cu dramele create. Pe la colţuri, la o cafea între mătuşi, la coafor, între vecini, auzeai de câte o femeie care a murit din cauza unui avort clandestin. Poveşti cum numai prin filme mai puteai auzi, dar care îţi dădeau fiori pe spinare. Părerile erau şi atunci împărţite: unii acuzau inconştienţa femeii ce lasă “pe drumuri” copiii existenţi deja, alţii se uimeau de curajul în faţa unei astfel de metode (oricare era aceea). Cumva, părinţii colegei de care vorbeam au găsit un doctor ce pentru o suma potrivită a chiuretat-o în spital. Curaj dement? Principiu hipocratic? Nu ştiu. Ştiu doar că ceea ce a păstrat în minte fata aceea au fost două aspecte: jargonul doctorului în timpul operaţiei, trecând-o de la distragerea atenţiei de la durere, la umilinţă şi ruşine, vinovăţie şi prăbuşirea imaginii de sine şi respingerea părinţilor ce nu au venit nici s-o vadă, nici s-o ia din spital la ieşire, ba chiar ignorarea ei la venirea acasă… Am stat ore şi ore în colţul străzii, venind de la şcoală spre casă, povestind şi plângând… E drept că am rămas prietene pe viaţă, întâmplarea asta ne-a unit mai mult decât o putea face şcoală şi anii petrecuţi împreună, dar m-a marcat pe viaţă.
În studenţie, ne învăţam una pe alta tot felul de reţete de anticoncepţionale: unt de cacao cu aspirină, zeamă de lămâie cu săpun de bărbierit, alaun, spălături cu fel de fel de soluţii… Mare mirare că băieţii aceia îndurau lângă noi chinurile iubitului când azi mulţi nu suportă nici prezervativul… Şi mai mare mirarea că n-am pătimit vreo boală după atâtea agresiuni locale, că la sex n-am fi renunţat nici morţi niciunul, în ciuda interdicţiilor parentale. Metodele de contracepţie s-au mai modernizat când au intrat în ţară polonezele cu micul lor trafic de cosmetice, cafea şi anticoncepţionale, poloneze pe care le invidiam pentru şansele pe care le aveau deşi astăzi văd că şi acolo se întoarce lumea cu fundul în sus.
În timpul formării mele de psiholog, una din colegele mele povestea o situaţie similară şi realizez că recunosc toate emoţiile şi văd consecinţele acelei traume. Rapid m-am dus cu gândul la prietena mea şi îmi dau seama că ea le-a cicatrizat cumva, poate prin mine, poate a fost ea mai puternică, nu ştiu, dar mă surprind bucurându-mă enorm pentru ea, nu şi pentru colega mea ce era încă înţepenită în procesul traumei.
Niciodată interdicţia şi restricţiile excesive n-au condus la o schimbare, ba dimpotrivă, “fructul interzis”a fost mai tentant şi mai căutat, prin orice mijloace, periclitând însăşi viaţă. Şi nu vorbim de faptul că oamenii nu-şi doresc copii, ci de faptul că aceştia se fac, dintr-o nevoie primară de bază şi încărcată de plăcere, una din plăcerile de care orice copil de câţiva anişori devine conştient într-o oarecare măsură, experimental şi întâmplător. Procesul de decizie şi asumarea responsabilităţii vine însă din cunoaştere şi din asumarea responsabilităţii. Câţi tineri învaţă asta în familie sau în şcoală? Foarte puţini. Obedienţă e încă obiectivul şi se confundă uşor cu disciplină. Firescul ne e străin.
Nimeni nu ne spune, nimeni nu ne învaţă cum să facem faţă tentaţiilor şi nevoilor ce apar pur şi simplu prin creştere şi dezvoltare fizică şi psihică. N-are voie, n-avea nici atunci, n-are spaţiu nici acum. Lipsa educaţiei în familie e o consecinţă a deceniilor de interdicţie şi suferinţă, lipsa educaţiei în şcoală e o strategie defectuoasă de menţinere a disciplinei şi controlului asupra unui fenomen ce scapă înţelegerii şi acceptării.
În discuţiile cu colegii, ascultând vorbindu-se despre abuzurile asupra copiilor şi femeilor, nevoia de control prin putere şi manipulare, interdicţia opiniei deschise şi acceptarea unui punct de vedere diferit, mi-am dat seama brusc că şi aici, în domeniul educaţiei sexuale şi libertăţii de a decide naşterea, avortul sau numărul de copii, noi românii (şi nu numai) suferim de sindromul membrului fantomă. Decizia individuală afectează starea sistemului, dar în loc să examinezi raţional individul şi să educi sistemul (mentalitatea lui), decizi sistemic să curmi suferinţă amputând încă o dată nu numai ceea ce era amputat deja ci şi celălat membru.
“Bravos naţiune, halal să-ţi fie !…. Semnează Galibardi “
( Conu Leonida faţă cu reacţiunea – I.L. Caragiale)
