D. are 18 ani şi cu toate că e olimpică, părinţii, nemulţumiţi de ea fiindcă “e curvă, îi plac băieţi nepotriviţi pentru ea şi care o aduc acasă cu maşina “, într-o clipă de pierdere a controlului au bătut-o cu palmele şi picioarele (da, amândoi) până când deşi i-a ţâşnit sângele pe nas (prin fractură de piramidă nazală), i-au provocat multiple vânătăi şi umflături pe întreg corpul…
F. Este o fată “bună la carte”, dar care a cunoscut pe Facebook un puşcăriaş, iar acum, că el a ieşit din detenţie, s-a mutat la el acasă fiindcă “îl iubeşte” şi “simte că e iubită” şi de el, lăsând doi părinţi confuzi, disperaţi şi abandonând în final şcoala…
Cezara este (mi-e greu încă să scriu “a fost”) colega de grădiniţă a fiicei mele. Mama ei mi-a fost “tovarăşă” de joacă în timpuri de care îmi aduc aminte cu eforturi (prietenii ştiu de ce)… Plânsul fetei spitalizate, nepăsarea sau ţipetele respingătoare şi ironiile personalului medical la adresa mamei disperate şi a fetei speriate de avalanşa de dureri și diagnostice năucitoare, controversate, şocul, şocurile de fapt, vor avea ecouri în mintea şi sufletul oricui va avea nevoie vreodată de ajutor medical specializat… Boala şi moartea iminentă a propriului copil este frica cea mai cruntă pe care mi-o pot închipui eu ca mamă… Poate şi de aceea mama, a cerut și sperat în ajutor, în spital, în asistente şi în medici? Poate de aceea fetei îi era frică de ei, de toţi? Poate se mai întâlnise şi înainte cu atitudinea aceea de răceala, sictir, nervi şi autosuficienţă? Oare oamenii aceia n-au copii?
Suntem în plină anomie: încă în tranziţie socială, economică, morală. Practic, orice schimbare aduce cu sine un dezechilibru, însă dacă acesta durează prea mult apare fenomenul de sinucidere anomică. Sinuciderea anomică apare când societatea nu mai are resurse de a instaura ordinea, când valorile sunt date peste cap. Şi sărăcirea, şi îmbogăţirea rapidă duc la anomie şi, posibil, la sinuciderea anomică. Sinucidere anomică individuală şi colectivă, socială şi psihică, la propriu şi la figurat. Anomia socială se manifestă în final prin anomie psihică, prin devianţă: generaţia tânără nu reuşeşte să găsească o cale de orientare în concertul confuz care este viaţa actuală, atunci se blochează într-o atitudine de refuz care poate sfârşi şi în sinucidere.
În România anului 2014, acesta este tabloul actual: normele şi valorile s-au dezintegrat continuu după 1989, dar fie au fost înlocuite cu nonvalori, fie au rămas spaţii simbolice “vide” în referenţialul colectiv (de exemplu, moralitatea ca valoare a fost eliminată, fără a fi înlocuită de altceva).
F. Durkheim (un reputat sociolog francez) spunea că dacă schimbarea economică este prea rapidă, dacă o societate este în momente de criză economică sau dimpotrivă de creştere foarte bruscă economică (ceea ce nu este cazul nostru), se află în plin fenomen anomic. Neştiind care mai sunt valorile, neavând o securitate economică, socială, adultul şi copilul de astăzi simte nevoia, mai acut ca altădată, să aparţină, să fie în “siguranţă”. Nevoile nesatisfăcute nasc frustrare, furie, reacţii violente (invers de multe ori) proporţionale cu instrucţia primită anterior familial, educativ, social. Şi astfel, părinţii de copii, adulţii de astăzi resimt acest dezechilibru şi îl transmit inconştient mai departe copiilor.
Noi, ca societate suntem încă în tranziţie, adică în dezechilibru economic, social, afectiv. Oamenii se grupează în mici “secte”, în grupuri de sprijin şi interes reciproc, în parteneriate, pentru a “supravieţui”. Familiile se întemeiază şi se menţin pe alte criterii decât cele de creştere sănătoasă, atât a indivizilor cât şi a copiilor rezultaţi din cuplare. Valorile non-morale, artificiale şi preponderent materiale, stau la baza alegerii profesiilor, statutului social şi a partenerului, ba mai mult se împletesc dezastruos până şi în creşterea propriilor copii, cei ce necunoscând alternativele, le adoptă sine qua non fiindcă văd că şi cei de-o vârstă cu ei chiar, le promovează.
Poate că este una din explicaţiile haosului ce domneşte în sistemul sanitar, unde misiunea şi harul vindecătorului se amestecă cu mârlănia, abrutizarea şi tocirea emoţională a personajelor în relaţia cu bolnavul, fie el copil, fie el bătrân, fără nici o deosebire.
Poate este o explicaţie a exacerbării simţului critic în sistemul educativ, pierzându-se misiunea de dascăl şi părinte alternativ cu scop complementar, social şi cultural, de “şlefuire” a micilor mari speranţe de redresare ulterioară a sistemelor sociale prăbuşite astăzi.
Poate este o explicaţie a denaturării parentale, prin acutizarea fricilor individuale şi proiectarea lor pe proprii copii, exacerbarea atenţiei pe “ce zice lumea” în dauna formării strategiilor şi resurselor sănătoase pentru o dezvoltare adaptativă unei lumi viitoare, despre care nici unul dintre noi nu ştie aproape nimic.
Poate că toate acestea adunate au ca rezultat fuga unei eleve cu rezultate foarte bune şcolare în braţele unui ex-puşcăriaş, moartea ca din senin a Cezarei cea plină de zâmbete şi poftă de viaţă, zdrobirea unor familii ce-şi văd copii pierduţi fără putinţă de recuperare, bătaia cu pumnii şi picioarele a unei fete de către proprii ei părinţi pentru că se lasă curtată de cine nu vor ei, violenţa dependenţilor de drog sau alcool ce pun în pericol viaţa unor oameni aflaţi întâmplător în calea lor într-un moment de raptus…
Sinuciderea anomică a unor copii împreună cu întregul aparat social este amprenta pe care n-o vom putea dezlipi niciodată de pe fruntea noastră dacă nu ne dezmeticim şi nu îndrăznim să ne recuperăm moral întâi şi întâi.
