Urmăream deunăzi un interviu luat de Eugenia Vodă maestrului Radu Beligan şi la întrebarea “Dacă ar fi un cuvânt prin care ai caracteriza viaţa, ce cuvânt ai alege ? maestrul răspunde “MULŢUMESC” ! Genial!
“În fiecare zi mulţumesc lui Dumnezeu de zeci de ori pe zi poate, că trăiesc… “Fără cuvinte…
Poate ştiţi, poate nu, maestrul ar fi avut un frate pe care (dacă ar fi trăit) l-ar fi chemat Radu dar pentru că a murit la 3 luni, următorul copil, băiat fiind (adică maestrul), a primit acelaşi nume ca alinare pentru părinţii aşa de întristaţi… Poate convingerea că trebuia să trăiască pentru doi, poate dragostea dublă a părinţilor, poate credinţa că acest frate este un înger care îl însoţeşte chiar şi acum, toate şi fiecare în parte l-au făcut să vadă în viaţa parcursă, un rost, un sens, un dar dublu cel puţin aparent, învestind cu modestie dar cu pasiune, toată forţa şi inteligenţa sa… Mulţumesc… Pentru că trăiesc… Minunat!
Asta mi-a adus aminte însă de un reportaj iniţiat de Tony Robbins cu Alice Sommer-Herz, cea mai vârstnică supravieţuitoare a Holocaustului. Şi când spun vârstnică spun 110 ani! Și-a pierdut mama și soțul în lagărele de concentrare naziste, dar a supraviețuit împreună cu fiul său, cântând pentru viețile lor în ghetoul din Terezin. În cei doi ani de detenție, a susținut mai mult de 100 de concerte de pian. Chiar și în lagărul de la Terezin (Theresienstadt), Cehia de astăzi, unde a fost închisă la 39 de ani împreună cu fiul său de șase ani, a refuzat să se plângă, și-a păstrat speranța și a mulțumit pentru posibilitatea de a cânta la pian, ceea ce a și salvat-o căci muzicienilor evrei li s-a dat șansa la supraviețuire prin concertele și marșurile pe care le susțineau pentru nemți. „Muzica ne dădea speranță și ne apropia de Dumnezeu,” și le reda deținuților, reduși la numere tatuate pe piele, o formă de demnitate interioară. Întrebată la vârsta de 98 de ani care sunt lecțiile pe care le-a învățat în lunga sa viață, ea a răspuns că cea mai importantă este recunoștința: recunoștință față de dorința și eforturile mamei de a se fi îngrijit ca cei cinci copii să învețe; recunoștința pentru tot – „totul este un cadou,” de aceea simte recunoștință pentru un cuvânt bun din partea cuiva, pentru soarele care răsare, pentru zâmbetul copiilor, pentru muzică. Foarte ancorată în realitate, Alice Sommer Herz apreciază și este recunoscătoare pentru progresul tehnologiei „Internetul este extraordinar. Suntem răsfățați,” spunea ea la 108 ani, referindu-se în special la modul de comunicare prin e-mail. Nu se plânge, vede partea bună a lucrurilor, râde mult, iubește lumea, iubește viața și oamenii, are o curiozitate cuceritoare pentru semenii săi, trăiește prin muzică și nu urăște pe nimeni, nu simte nevoia de răzbunare, ci doar de amintire.
Poate că n-au legătură, o să-mi spuneţi… Eu cred că au, fiindcă nu numai longevitatea ci şi forţa de a rezista în faţa “cataclismelor” sociale, fizice sau psihice, puterea de a crea valoare pentru sine şi ceilalţi reprezintă modele. Modele de care am avut şi vom avea nevoie mereu…
Maestrul Beligan spunea (în acelaşi interviu):” E greu! Eu am putut!”
Da, se poate! Probabil nu pot toţi, sigur că nu suntem “croiţi” din acelaşi material dar asta nu înseamnă că nu merită să încercăm, să ne străduim să fim “la maxim” din cât putem.
Putem să începem cu modestia şi recunoştinţa în faţa vieţii primite în dar, cu amintirea, zâmbetul şi mângâierea pentru fiinţele ce ne-au fost în preajmă: mama şi tatăl ce ne-au adus pe lume (aşa cum au fost cu bune şi cu rele), bunici, fraţi şi surori, prieteni, mentori şi oameni care pur şi simplu întâmplător (sau nu?) au traversat drumul nostru lăsându-ne ceva din ei (sau luându-ne de pe umeri vreo apăsare), copii ce ne-au luminat zilele şi nopţile cu frenezia şi entuziasmul lor… N-aş uita nici animăluţele care ne-au iubit necondiţionat indiferent de starea şi disponibilitatea noastră faţă de ele… Toţi şi toate n-au fost întâmplător acolo, undeva, cândva… Fără ei, cu siguranţă viaţa noastră ar fi fost alta iar noi cu mult mai săraci, mai goi, mai pustii…
Se apropie solstiţiul de iarnă, soarele începe să “crească” puţin câte puţin lungind zilele şi timpul nostru de a face ceva cu ceea ce avem… Ce-ar fi dacă odată cu soarele, începând din iarna asta am fi şi noi altfel? Ce-ar fi dacă începând cu sărbătorile acestea de iarnă am exersa puţin câte puţin şi recunoştinţa faţă de toţi cei ce ne-au adus ceva bun în viaţa asta? Ce-ar fi dacă în loc să contorizăm lipsurile şi nefericirile am memora doar “darurile” şi ceea ce avem bun şi frumos în noi? Ce-ar fi dacă am renunţa la cadouri şi am începe să facem daruri, din inimă şi mulţumire, din simplă recunoştinţă? Uneori e suficientă o îmbrăţişare, o strângere de mână, un telefon măcar. Alteori un pahar cu vin sau o cafea caldă ca inima noastră J Cum simte fiecare şi are la îndemână… Orice poate fi un dar dacă vine din suflet…
Şi dacă v-aş mai spune că studiile socio-psihologice relevă clar că recunoştinţa creşte cu 25% şansa de a fi fericit? Dacă aş adăuga că fiind o trăsătură morală ar avea implicit efect şi asupra moralităţii? Aş putea aminti că jocul de domino demonstrează clar cum o mică mişcare într-un capăt are efecte la zeci de metri distanţă dar ca să vă convingeţi ar trebui să încercaţi, nu?
Poate Blaise Pascal avea dreptate: “dacă câştigi, câştigi totul, dacă nu câştigi, nu pierzi nimic”.
Pană atunci, vă dăruiesc din suflet un cântec “cu răvaş”, să vă fie de folos
