Folosim etichete şi organizăm totul: oamenii, lucrurile, informaţiile ca şi cum creierul nostru ar putea lucra mai uşor astfel… Sigur, într-un fel e bine aşa deşi creierul nostru oricum organizează totul într-un fel absolut magic şi greu de descifrat chiar şi pentru specialişti. Viaţa pare mai puţin complicată când eşti organizat şi ai o structură bine definită. Ne căutăm zodia după data naşterii, ne căutăm prietenii sau partenerul după zodie, avem explicaţii şi aprecieri de valoare după criteriul zodiacal asupra evenimentelor zilnice şi a prietenilor noştri. Dar dacă tot organizăm totul şi vrem să deţinem controlul a tot şi toate, atunci ce facem cu copiii noştri? Ce fel de părinţi suntem? Cum organizăm acest rol, această faţetă a noastră? Ce rol jucăm de fapt şi în ce zodie ne-am poziţionat?
Esti un părinte Elicopter? Îţi survolezi copilul nonstop protejându-l de orice l-ar putea atinge fără ştirea şi controlul tău? Minunat! Vei avea un copil fragil, neputincios şi foarte furios pe lume şi oamenii ce nu vor face la fel ca tine…
Sau poate dimpotrivă, eşti un părinte Submarin… Şi atunci fiind atât de ocupat în lumea ta profesională sau relaţionala nici nu ştii dacă copilul şi-a făcut temele, dacă are vreo pasiune sau neplăcere, dacă îi place sau nu-i place ceva pe lumea asta să facă, să fie, să devină… Bun aşa! Neglijenţa emoţională naşte monştri, copii care decid conştient sau nu să devină androizi fără scrupule şi remuşcări în devenirea lor de mâine… Cu siguranţă vei fi primul lovit dar asta n-o s-o ştii decât mult prea târziu…
Poate eşti un părinte Libertarian şi laşi copilului libertate deplină, fără reguli, fără constrângeri, fără responsabilităţi explicite, fără restricţii şi evident fără consecinţe în urma unui comportament indezirabil… “E copil ce Dumnezeu, nu ştie ce face… “. Poate încerci să compensezi copilăria ta tristă şi strictă, compensând astfel şi proasta ta relaţie cu părinţii… Atunci e bine să ştii că tocmai te pregăteşti să dai lumii un mic tiran, un om în conflict cu legea şi/sau orice normă a societăţii, companiei în care va lucra sau chiar în relaţia cu ceilalţi…
Unii părinţi sunt ca Maşinile de tuns iarba: pregătesc terenul “curăţându-l” de greutăţi şi netezind calea aşa încât copilului să-I fie uşor să păşească în lumea asta “grea şi urâtă”, “plină de pericole”, ca şi când vei putea fi cu un pas înaintea lui toată viaţa şi dincolo de ea eventual… Mulţi sunt atât de determinaţi încât îi aleg şi relaţiile, începând cu şcoala, prietenii, până la un loc de muncă bine plătit şi comod… Ceea ce nu ştiu însă este că tocmai l-au handicapat pe viaţă şi l-au transformat într-o victimă sigură a dependenţelor de orice fel… Un om trist… slab… de cele mai multe ori singur…
Sau poate eşti un părinte General (de armată)? Relaţia ta cu copilul este bazată pe comenzi ferme, disciplină riguroasă şi pedepse aspre pentru orice abatere a lui de la ordinele tale? Wow, atunci dacă îmi permiţi, te-aş întreba: există şi ceva bun în copilul acela? Are şi calităţi? Are vise? Are măcar un gram de libertate, fie ea şi interioară? Fiindcă tocmai l-ai condamnat la obedienţă şi indecizie pe viaţă. La impotenţă fizică şi psihică! Furia lui va face ravagii în exterior sau în interior… Într-un final îl vei îngropa… Sper metaforic doar…
Poate eşti doar un părinte Vulcan… Explodezi din senin, avertismentele sunt scurte şi deseori imprevizibile pentru orice faptă, gest, vorba sau rezultat al copilului… Ţipi şi ţipi şi ţipi… Trânteşti, explodezi şi împroşti cu noroi tot ce-ţi pică “în mâna” dând vina pe oricine în afară de tine… Ştii şi tu de cele mai multe ori că ai probleme… Plus ca te simţi (pe drept) epuizat… Întrebarea mea este: ce vină au copiii tăi? Că doar nu ei au decis să vină pe lume… Ce vină au ceilalţi că tu undeva, cândva ai decis cumva să devii părinte? Şi ce crezi că vor face copiii tăi când vor scăpa cumva de “laţul” tău? Vor fugi ca din gaură de şarpe unde vor vedea cu ochii, indiferent de le va fi mai bine sau mai rău… Vor avea dese atacuri de panică până când vor sfârşi probabil printr-un infarct… Vor fugi de conflicte acceptând poate otrava altcuiva din neputinţa de a spune NU… Alţi condamnaţi la o viaţă fără bucurie, fără sens…
Cei mai interesanţi însă sunt părinţii Tigru… Societatea şi sistemul educaţional românesc ( bine, bine nu numai românesc) întăresc acest comportament până devine un adevărat spectacol… “Nu e corect” şi “nu e drept” reprezintă formulele de bază cu care operează în exterior ori de câte ori copilul lor pare defavorizat în competiţia cu ceilalţi copii… Notele lor, evaluările profesorilor, pretenţiile suprarealiste pentru un premiu de excelentă, un liceu bun (cel mai bun), licenţa într-o facultate premium şi o meserie hiper-status-financiar-valorizata actual pe piaţa muncii şi tot aşa… Pretenţiile lor nu se opresc aici ci sabotajul începe şi se suprapune peste cel asupra copilului care trebuie cu desăvârşire să-l confirme, susţină şi internalizeze până la absolut. Altfel, devine instantaneu unul din părinţii mai sus descrişi… N-am să vorbesc despre copiii crescuţi astfel fiindcă nu vreau să mă transform într-un profet al apocalipsei…
Ce aş vrea însă să întâlnesc mai des este genul de părinte Iubitor! Genul de om care-şi iubeşte copiii atât de tare încât ştie să seteze regulile, responsabilităţile şi consecinţele, aşa încât comportamentele copiilor să fie recompensate întotdeauna cu bucurie de ambele părţi. Părintele care ştie să fie şi ferm dar şi tandru! Genul de părinte care vede şi simte talentul copiilor, îl susţine dar îl încurajează să descopere altul şi altul, îl învaţă să fie curios şi să descopere valenţe noi proprii dar şi în ceilalţi, să coopereze şi să ia decizii asumându-şi consecinţele… Genul acesta de copil va avea sens în viaţă, succes şi va fi ca un leu în jungla vieţii sale! Părinţii din zodia Iubirii cresc copii din zodiac Bunăstării şi Împlinirii!
Ştiu, copiii nu vin cu manual de folosinţă în dotare… Ştiu, nu e uşor să fii părinte… E o provocare continuă şi uneori îţi ia răsuflarea… Cum să nu ştiu? Sunt părinte J Dar nimic, niciodată nu ne-ar creşte atât de frumos şi de spectaculos ca un copil… Nici o profesie nu ne-ar aduce atâtea artificii pe cerul minţii şi sufletului nostru… Nimeni nu ne-ar ajuta să re-vedem frumuseţea lumii ca “lentilele” unui copil! Şi mai presus de atât, dezvoltarea şi maturizarea noastră n-ar fi niciodată completă dacă acest rol n-ar aduce în viaţa noastră atâta provocare, recompensă, lacrimă şi râs!
Deci astăzi, vă provoc să vă priviţi în oglinda copiilor voştri şi să îndrăzniţi să-i întrebaţi: “Dacă ai putea să schimbi ceva la mine (mama sau tatăl tău) ce ar fi acel ceva?”, “Şi ce altceva?” şi nu vă opriţi decât când aţi înţeles cam pe unde vă aflaţi, prin ce zodie… Apoi abia veţi şti ce aveţi de făcut… Şi dacă tot nu vă prindeţi consultaţi un specialist J ( doar nu un astrolog) până nu e prea târziu…
La cât mai multe gânduri bune:)
Cu drag, psihoterapeut Eugenia Popovici
