Într-un post pe o reţea de socializare (ştiţi voi care), o vedetă mioritică (ştiţi voi cine) se justifică şi indemna femeile de pretutindeni (în special conaţionalele cred fiindcă exprimarea era în limba maternal) astfel: “Io m-am săturat să aud de femei care trăiesc, măritate sau nu, cu un bărbat pe care-l iubesc ani mulţi şi care, când se duce naibii iubirea, abia mai au din ce supravieţui, abia au bani de întreţinere sau şi mai grav, nu mai au cu ce să-şi hrănească puii făcuţi cu acel bărbat. Revoltaţi-vă măi femei, aveţi drepturi, aveţi legi, aveţi prieteni, trebuie să existe o soluţie. Nu jucaţi "demnitatea" aia prostească de a pleca dintr-o relaţie doar cu hainele de pe voi, căci nu e logic şi nu e omeneşte! Aţi făcut probabil enorm pentru omul de care v-aţi despărţit şi cel mai adesea, grija voastră zilnică pentru el nu poate fi calculată în bani şi bunuri… M-am săturat de mitocănia unor astfel de bărbaţi, care o mai duc şi bine, în vreme ce voi abia mai ieşiţi din casă de nevoi, de neputinţă, de spaimă… Astfel de bărbaţi sunt nişte lichele şi e posibil să-i fi iubit degeaba, dar nu e vina voastră… Aud şi azi imbecile care mă judeca pentru faptul că trăiesc pe banii fostului soţ – mai fetelor, aşa e normal, aşa e legal, aşa e de bun simţ! Iar bărbaţii care ştiu să aibă grijă de fostele lor soţii sau iubite, care nu uita că ele sunt, înainte de orice, mamele copiilor lor, sunt cu adevărat nişte bărbaţi, nu nişte imitaţii, că aia care-şi pun palma-n cur şi onoarea-n seif şi sunt mândri că "le-au arătat ei cine sunt ele, fără ei". This is sick and wrong!”
Cu toate că intenţionam să continui altfel episodul anterior despre banii din viaţa noastră şi “demonul cu ochii de aur”, mi s-a părut nefiresc să refuz această minge la fileu ce provoacă mii de femei să interpreteze greşit şi declanşează un alt efect de turmă greu de gestionat… Spun asta pentru că majoritatea comentariilor erau pe bază de:” Da, da, da… te iubim… Aşa, aşa…” ca şi cum frustrarea în sfârşit găsise supapa potrivită şi soluţia ideală la problemele maritale. “Să plătească fir-ar ai dracului de dobitoci… Că ei nu nasc, nu cresc copii, beau ca porcii şi umblă cu altele pe banii ce mi se cuvin mie şi/sau copiilor noştri, ei muncesc mai puţin decât noi, sforăie noaptea şi le mai şi put picioarele…”
Aşa cum puţini ştim că evaluarea iubirii dintre doi oameni este dificilă, tot aşa de grea este şi cuantificarea ei în bani. Poate tocmai pentru că ei iubesc diferit sau unul cel puţin nu iubeşte deloc ci doar semnează un contract prin care “îţi dau în concesiune trupul meu, timpul meu, ovulele mele eventual şi parţial sufletul meu contra efortului tău de a-mi satisface nevoile fizice şi morale nesatisfăcute de alţii (începând cu tatăl ce m-a/ne-a neglijat), nevoi pe care singură nu prea reuşesc să le duc la împlinire. Şi cu ocazia asta mă răzbun pe toţi cei ce m-au ignorat, rănit şi trădat vreodata … “
Desigur contractul este de multe ori inconştient, de aici şi autoamăgirea că la mijloc ar fi dragoste şi EL/EA este partenerul pereche… Venim din spate cu furii şi dureri contra unui părinte, unei nedreptăţi mijlocite (sau nu) prin bunuri materiale şi credem că doar prin asta se poate şi rezolva problema… Problema este oricum acolo, în trecut şi nimic sau nimeni n-o poate rezolva, n-o poate şterge cu nici un contract…
Desigur că fiecare dintre noi îşi doreşte în secret acelaşi lucru: satisfacerea nevoilor materiale şi afective, măcar să fie sprijinit necondiţionat de către partener în satisfacerea lor. Maturitatea (*) însă înseamnă să admiţi că trebuie să dai pentru a primi şi să-ţi asumi cu responsabilitate că nu întotdeauna “dat” – ul tău va fi urmat şi de “primit” – ul pe măsură… Doar dacă nu cumva aşa ai fost învăţat în copilărie, cum că lumea are o balanţă specială şi corectă construită pe tiparul tău personal 😉 Şi iertată fie-mi abaterea de la subiect dar moştenirea asta o cam avem toţi: “Dacă ai carte ai parte” (de ce anume concret???), “Cel ce ridică sabia de sabie va pieri”, “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, “Dacă faci un bine se va întoarce însutit” (şi tu tooot aştepţi răsplata), şamd…
*(Şi nu vă culcaţi pe urechea că maturitate înseamnă 50 de ani… În fond a fi major înseamnă că deja ai alte drepturi şi alte responsabilităţi, ai început deja să fii matur, nu-i aşa? Sau nu…)
Este dificil de acceptat că nu putem aştepta ca celălalt să ne satisfacă nevoile şi dorinţele dacă nu-i răspundem la fel. Nu e nimic în neregulă cu a-ţi dori dacă a dori şi a da vin împreună. Relaţia de cuplu, ca şi orice altă relaţie de fapt, este un un sine qua non în care nu ne este garantat că predomina corectitudinea. Uneori vom da mai mult decât vom primi şi putem încheia “lupta” doar când renunţăm la idea că noi ar trebui să fim DOAR la polul primirii, când ne centram pe A DA în loc de A PRIMI, pe generozitate în loc de dorinţa/răzbunare/trebuinţă, pe plăcerea de a fi în relaţie cu acea persoană, pentru cea ce are ea bun şi frumos, pentru ceea ce ne face să devenim, pentru cum ne face să ne simţim, să creştem, să ne împlinim, asumându-ne să ne confruntăm şi cu părţi mai puţin bune (poate la fel de negre ca şi ale noastre), cu vulnerabilităţi, cu eşecuri… Asta înseamnă responsabilitate. E ok să te saturi, e ok să te simţi absorbit ca de o gaură neagră şi să vrei să ieşi dintr-o relaţie care nu te mai împlineşte în nici un fel, ba dimpotrivă strică tot ce s-a construit în avans… Dar să-ţi iei jucăriile şi să pleci, ba şi cu ale celuilalt ca pradă de război?
Lipsa de responsabilitate înseamnă să cuantifici eforturile tale şi “generozitatea” ta în ceva material care să-ţi aducă satisfacţie şi post-mortem dacă s-ar putea… Şi nu discut aici despre responsabilitatea unui partener de a susţine rolul de tată/mamă ce devine complementar într-o relaţie de cuplu… Acela este deja altceva ce ţine de o altă responsabilitate asumată când relaţia se transformă din simplă în complexă. Şi acolo este nevoie de bani desigur – şi nu puţini – dar nu numai ei compun rolul de părinte, oricât de mulţi ar fi ei… Diferenţa constă în responsabilitatea faţă de copil şi nu faţă de fostul partener… Altminteri, înseamnă că avem doar o răzbunare “din vechi” şi fostul partener nu e suficient de matur, de responsabil de viaţa sa şi de eşecurile sale relaţionale, cu atât mai mult de copilul – rod al relaţiei însăşi – pe care îl are în grija de a-l educa… Poate că nu întâmplător legea privind custodia comună a copilului generează atât de multe conflicte emoţionale… Şi poate nu întâmplător avem deja generaţii de imaturi adulţi – biologic vorbind – în poziţii de decizie şi răspundere ce presupun maturitate în primul rând… N-o fi întâmplător nici că tot mai mulţi copii cresc cu bani în loc de părinţi, iar cuplurile sunt din ce în ce mai puţin longevive…
Ca şi cum n-ar fi îndeajuns, modelul American a picat că o pleaşcă democratică – zic ei – anulând orice şansă de maturizare a cuplului dar degrevând economia de responsabilitatea jumătăţilor casnice rămase fără sprijin financiar şi pe capul asistenţei sociale sau a pieţei de forţă de muncă… A inventat contractual prenupţial, share-uirea condiţionată anticipat, nu în beneficiul vreunuia ci pur şi simplu folosind banul că pe o pisică moartă aruncată în curtea vecinului (fost partener)… Poate de aceea sunt unele culturi atât de pragmatice încât timpul nu se mai măsoară în clipe valoroase şi succese personale ci în bani şi atât (Time it’s money!?). Ceea ce până la urma n-ar fi atât de rău dacă nu s-ar fi îngroşat uluitor şi rândurile celor suicidari, anxios-depresivi, “autişti”, dependenţi de “anestezice” (alcool, droguri, medicamente psihotrope, etc). Când ne uităm la strategie şi ignorăm efectele secundare, suportam şi consecinţele, nu?
A fi liber înseamnă a nu depinde cu necesitate de altă persoană, măcar financiar… Sunt de acord că nu întotdeauna este posibil, dar cine spune că lumea este corectă şi că toţi putem fi liberi? Este un deziderat personal şi nu obligaţia altcuiva, este o opţiune şi nu una uşoară sau de scurtă durată sau fără efort susţinut… Ştiu, sună puţin înfricoşător cum vine maturitatea asta cu atâtea responsabilităţi peste noi, cu atâtea asumări de decizii… Nu mai bine rămânem noi infantili şi cu mâna întinsă după bani şi după siguranţa zilei de mâine, la celălalt, la ceilalţi, la stat iar între timp ne blamam părinţii, “foştii”, “actualii” şi continuăm să stăm în furie şi frustrare până la capătul zilelor noastre?
Dacă aş vrea să fiu rea, aş întreba-o pe doamna cu care am început articolul, ce s-ar întâmpla dacă “fostul” ar “da colţul” brusc şi afacerea ar intra subit în faliment? Ar căuta un alt sponsor la fel de prolific financiar? Ar inventa o mare dragoste şi ar mai “sacrifica” un ovul aşa încât să simtă pământul sigur sub picioare cât mai multă vreme? Timpul va aduce şi răspunsul deşi recunosc, sunt o fire curioasă…
Astăzi însă, mă întreb şi te întreb:
De unde vine această dorinţă pentru bani? De ce îi doreşti atât de mult? De ce îţi doreşti întotdeauna mai mulţi? Cum de ai devenit atât de îngrijorat/a pentru bani? O fi vorba de dorinţa de a fi iubit/a, sau important/a, sau cauţi siguranţa zilei de mâine? Cum ai ajuns să te simt atât de nesigur/a, neiubit/a sau atât de uşor de umilit/a?
O întrebare mult mai eficientă ar putea fi: “Ce s-a întâmplat cu mine în copilărie legat de asta?” Şi mai mult, nu căuta soluţia tot acolo, in copilarie, fiindcă nici tu nu mergi pe stradă cu capul întors la spate…
Pe măsură ce ne maturizăm, separarea de părinţii noştri devine dificilă. Uneori procesul durează toată perioada adultă şi pentru că doare al naibii de tare, îl tot lungim evitând durerea… Adesea când simţim că în sfârşit ne-am separat cu adevărat, descoperim că trebuie să avem grijă de ei la bătrâneţe, aşa încât lupta continuă şi pare că nu există în fapt nici o separare ci doar o schimbare în relaţie… Spre exemplu, ce se întâmplă cu cei care locuiesc departe de părinţi şi nu îi văd ani buni? Sunt ei separaţi? Poate că da dacă îşi organizează viaţa aşa cum vor ei. Dacă însă îşi trăiesc viaţa în opoziţie cu cea a părinţilor sau pentru a le demonstra lor ceva, fie şi învinuindu-i încă pentru orice a mers prost vreodată, atunci nu există nici o separare reală. Oricât de mult am încerca, este foarte dificil să ne pierdem părinţii. Chiar şi morţi, ei continuă să fie prezenţi în viaţa noastră. Un fir invizibil leagă părinţii de copii de-a lungul timpului şi spaţiului. Firul este şi mai puternic când sunt ataşaţi de el BANII. Banii reprezintă un cordon ombilical secret în lupta de separare şi copiii folosesc banii în mod ascuns – câţi cer şi ce anume fac cu ei – pentru a se răzvrăti, pretinde recompense, atenţie şi iubire, tot aşa cum părinţii folosesc banii în mod ascuns pentru a respinge, motiva, recompensa, dezvinovăţi, iubi sau a se agăţa de copiii lor.
Dacă vă ajuta până la un punct să daţi vina pe părinţi şi să simţiţi că încheiaţi socotelile cu ei în relaţiile cu cei din jur prin intermediul banilor, o să constataţi la un moment dat că nu va mai mulţumeşte. E timpul să încercaţi o soluţie mai bună dar şi diferită. Aţi putea de exemplu, să fiţi voi mai buni decât ei, să procedaţi diferit cu copiii voştri, să vă construiţi relaţiile în alt mod decât prin bani şi să trataţi “dracul cu ochii de aur” aşa cum merită: privindu-l direct în ochi şi punându-l la muncă! Demonul este în trecutul vostru, îndrăzniţi şi priviţi-l în faţă, priviţi trecutul cu ochii de acum nu cu cei de copil şi folosiţi-vă resentimentele în construirea unei strategii diferite, mai bună şi mai centrată pe adevăratele voastre nevoi, dorinţe şi libertăţi!
Şi dacă nu puteţi sau nu ştiţi cum, ştiţi unde mă găsiţi;) Sunt aici ca să vă ajut!
