Eugenia Popovici, psiholog-psihoterapeut, publică astăzi în Observatorul Prahovean o opinie despre crima din Timiș, care a îngrozit o țară. Victima, un adolescent de 15 ani, a fost ucisă cu sălbăticie de doi colegi de școală de 13, respectiv 15 ani.
Din articol
Copii criminali?!?
Felul în care vorbim despre copii spune, de fapt, cine suntem noi ca societate. De fiecare dată când un adolescent comite o faptă extremă, spațiul public se inflamează. Titlurile devin alarmiste, comentariile cer pedepse exemplare, iar întrebarea care revine obsesiv este: „Ce se întâmplă cu copiii noștri?” Este o întrebare legitimă. Dar răspunsul nu se află în emoție, ci în date.
Statisticile oficiale din România arată un lucru inconfortabil pentru narațiunea panicii: criminalitatea juvenilă nu este în creștere. Dimpotrivă, numărul minorilor trimiși în judecată a scăzut constant față de vârful din 2019 și s-a stabilizat în ultimii ani.
Cazurile de omor comise de minori există, sunt reale și grave, dar rămân extrem de rare în raport cu totalul infracțiunilor.
De ce percepția publică este atât de diferită?
În primul rând, vizibilitatea nu înseamnă mai multe cazuri sau mai grave. Trăim într-un ecosistem media în care excepțiile fac audiență, iar normalitatea nu. Un caz violent comis de un minor este distribuit masiv, analizat obsesiv, reluat zile întregi.
În schimb, miile de adolescenți care nu comit infracțiuni nu sunt o știre. Această asimetrie creează impresia unei „explozii” care, statistic, nu există.
Demonizarea nu protejează
În spațiul public apare rapid nevoia de vinovați: „părinții”, „școala”, „societatea permisivă”, „generația TikTok”, unde chiar avem niște dificultăți care persistă de ani buni. Este evident cum țara s-a împărțit în trei tabere, în funcție de furie și ură: unii acuză „generația asta de copii-problemă”, alții pe părinții incapabili de educarea lor și prea centrați pe muncă, restul blamează sistemul nepăsător, incapabil să gestioneze problemele (DGASPC, Poliție, Școală).
Problema este că „arătatul cu degetul” simplifică o realitate complexă și ne îndepărtează de soluții reale. Fiindcă problemele complexe au soluții complexe.
Este absolut necesar să începem de undeva și să continuăm cu alte soluții complementare.
De unde începem? De la bază
Majoritatea minorilor implicați în fapte penale provin din contexte de vulnerabilitate: sărăcie, neglijare, violență domestică, abandon emoțional. A spune acest lucru nu înseamnă a scuza fapta, ci a înțelege mecanismul.
Un început bun ar putea fi împuternicirea părinților de a-și crește copiii în cunoștință de cauză, consecințe și comportamente. Copiii au nevoie mai mult ca oricând de părinți informați, echipați cu soluții verificate și confirmate de gestionare a tuturor dificultăților pe care le întâmpină în această lume în continuă schimbare.
Ce spun datele, nu emoțiile
– Infracționalitatea juvenilă reprezintă un procent mic din totalul infracțiunilor.
– Majoritatea faptelor comise de minori sunt furturi și violență non-letală, nu crime.
– Tendința ultimilor ani este de stagnare sau scădere, nu de creștere a numărului de cazuri.
A ignora aceste date și a vorbi despre „o generație periculoasă” este nu doar incorect, ci periculos. Creează frică, justifică măsuri punitive disproporționate și blochează investiția în prevenție.
Responsabilitatea reală este a comunității, a părinților direct implicați și a celor din jur. Să nu uităm că eficiența creșterii unui copil ține și de apartenența la un trib, deci și a anturajului.
Siguranța copiilor și a comunității nu se construiește prin panică morală, ci prin:
– intervenție timpurie – observarea copilului, monitorizarea schimbărilor de comportament și afiliere la grup real/virtual, comunicare reală (afectuoasă și constructivă) și adoptarea unor strategii noi de îndreptare conform vârstei,
– servicii de sănătate mintală accesibile,
– sprijin real pentru familiile vulnerabile,
– școli care pot vedea și gestiona riscul, nu doar sancționa.
Crima juvenilă trebuie discutată cu luciditate, nu cu furie. Cu statistici, nu cu etichete. Cu responsabilitate, nu cu senzațional. Pentru că felul în care vorbim despre copii spune, de fapt, cine suntem noi ca societate.
