Jumătate din creșterea de salariu „acordată” de guvern se întoarce, disciplinat, la stat — spre bucuria bugetului. Nu a salariatului. Nu a patronilor. Nu a economiei reale. Ci a aceluiași guvern care dă cu o mână și ia cu două.
Nu există un venit minim net, cu adevărat netaxabil. Într-o țară care își hrănește bugetul aproape exclusiv din taxele pe muncă, românii trăiesc exact așa cum sunt lăsați să trăiască: la limită. Și, culmea, se pare că nici asta nu este suficient.
Cei care lucrează pe salariul minim se bucură sincer când primesc o sută de lei în plus. Apoi merg la magazin și constată că nu pot cumpăra practic nimic din ea. Pentru că, între timp, toate s-au scumpit. Și ar avea nevoie de două sute de lei ca să cumpere ce luau ieri fără acea sută.
De ce?
Pentru că trebuie mărite și salariile celor care nu sunt pe minim. Din rațiuni de „echitate”, de „etică organizațională”. Altfel, încet-încet, femeia de serviciu va ajunge să aibă salariul inginerului, al economistului, al juristului. Așa că firmele cresc salariile tuturor, iar aceste creșteri — din care aproape jumătate se duc la stat — intră direct în prețuri. Și atunci, cu mai mulți bani, ești mai sărac.
Dar statul nu se oprește aici. Pentru că, în afară de salariu, românul mai are o „vină”: aceea că stă undeva. Că are o casă, o garsonieră, o curte, o magazie. Și pentru asta trebuie să plătească din ce în ce mai mult.
Taxele locale au fost legate de „valoarea de piață” a imobilelor, stabilită într-un mod atât de arbitrar încât produce silă. O valoare pe care proprietarul nu a cerut-o, nu a negociat-o și, de cele mai multe ori, nici nu o poate încasa. Casa nu e la vânzare. Nici cotețul câinelui. Dar, pe hârtie, toate valorează o avere și sunt impozitate ca atare.
Așa a ajuns fiecare român un mic Trump al cartierului său: milionar în evaluări fiscale, milog la final de lună. Stă într-o vilă imaginară, pe un teren de aur ( nicio legatura cu….), într-un cartier de lux — deși, în realitate, abia își plătește gazul și curentul, și acelea crescute peste noapte tot din pix. Statul nu te taxează după ce câștigi, ci după ce „ai putea” valora — chiar dacă nu vinzi și nu încasezi nimic.
Nu contează că nu vinzi. Contează că, undeva, într-un tabel, casa ta a mai crescut cu 80%. Și, odată cu ea, a crescut și foamea bugetului.
Salarii mai mari, domnilor?
Guvernul anunță triumfător că a crescut salariile și că le va crește iar și iar… Apoi, cu voce joasă, dar cu mână fermă, colectează mai mult. Se laudă că protejează cetățeanul, dar îl taxează ca pe o resursă naturală inepuizabilă. Fiecare „măsură socială” este, de fapt, o măsură bugetară mascată.
Nu, guvernul nu caută bunăstarea, ci lichiditatea: o măsură există doar dacă produce bani la buget.
Și de aici vine senzația absurdă că trăim într-o lume răsturnată, unde logica economică a fost înlocuită cu o magie fiscală: banii cresc, dar puterea de cumpărare scade; salariile urcă, dar viața devine mai grea; casele se „îmbogățesc”, dar proprietarii lor sărăcesc. Un univers în care, ca în titlul unei cărți apărute pe vremea odiosului, „Zebrele pasc în cocotieri”.
În acea carte, un activist de partid, stalinist convins, se lăuda că partidul a făcut pe dracu-n patru și a ridicat nivelul de trai al poporului.
Preotul îl asculta calm.
— Da, fiule, așa este, l-ati ridicat, spuse el.
Activistul se lumină.
— Vedeți? Partidul… își face datoria față de oameni…
— Numai că, vezi tu, continuă preotul, nivelul de trai este ca avionul.
— Cum adică? intreba nedumerit activistul.
— Cu cât se ridică mai mult, cu atât e mai mic! conchise preotul.
Și tocmai asta este tragedia noastră: zburăm tot mai sus pe hârtie, dar pe pământ ne îndepărtăm tot mai mult de ceea ce ar trebui să fie, cu adevărat, traiul decent.
Noi să fim sănătoși, că alegeri or mai fi.
Foarte bine punctat! Suntem intr-un sistem de impozitare a locuintelor bazat exclusiv pe foamea de comisioane a agentilor imobiliari. A astora care traiesc intr-o bula, pentru care o garsoniera trebuie sa valoreze 100k de euro, indiferent unde ar exista ea, chiar si in Ferentari. O lume in care vreo mare firma de imobiliare plateste un articol cum ca preturile cresc la apartamente (fara o fundatie solida in economia reala) si brusc zice guvernul da dom’ne, asa e, atat valoreaza o cutie de beton. 0 legatura cu lumea reala, cu pretul painii, cu pretul combustibilului din care jumatate tot la stat ajunge… Bine, se intampla asa pentru inca vreun an, ca apoi vine PSD sa ne mangaie pe cap (mai mult pe asistatii social decat pe muncitori) si sa ne spuna ca ia uite, exista bani (imprumutati) 🙂
Eu sunt Gil de la ORACA, te iubesc daca-mi dai vaca. Buna cartea.
Respect. Gata..daca ar fi posibil, mi-as fi ales o alta meserie in trecutul lui „ceasca” :pilot de avion…cat mai sus, spre stele si spre extraterestrii…cat despre statul roman in slujba cetateanului care il plateste, mai bine ma abtin..pana prin martie, cand voi plati prima jumatate a impozitului la casa.