Femicid și „Ucrainicid”: logica agresorului

Am fost invitat zilele trecute la o emisiune a prietenului meu Marius Visarion în care am discutat, alături de dl. general de poliție Viorel Dosaru, despre faptul că actualmente femicidul este amplificat ca număr de cazuri și ca intensitate.

Mi-am permis să subliniez că nu este nimic nou sub soare, că asemenea lucruri au existat și anterior, poate mult mai mult. Ce este nou acum? Faptul că societatea românească a început să înțeleagă că ceea ce se întâmplă nu poate fi acceptat și că trebuie o reacție dură din partea organelor represive.

Opinia publică a început să reacționeze mai ferm și solicită satisfacția aplicării unor măsuri proporționale cu fapta. În realitate este un pas înainte, unul mare spun eu, în educația societății care începe să nu mai accepte manifestări care aveau ca rădăcină celebrele „eu te-am făcut, eu te omor” sau „bătaia e ruptă din rai” cu referire la copii, sau că femeia este bună doar în bucătărie și în pat, cu referire la coechipierele de viață, principii false pe care de prea multe ori le-am auzit spuse în limba română.

Lăsând la o parte o lipsă crasă de educație, manifestările violente au la bază un primitivism bazat pe puterea forței masculului asupra femeii. Acea forță care generează conflict și durere celui mai slab, efectele tinzând să coloreze o stare de mulțumire a agresorului. Care, atunci când se află în fața unei forțe mai mari raportat la ce poate, își schimbă modul de abordare și clamează drepturile lui, adică tocmai acele drepturi pe care el le nesocotește celui mai slab.

Analizând situația Ucrainei în aceste zile, pot spune că același „eu te-am făcut, eu te omor” este tratamentul la care este supusă de Rusia

Numai că, lăsând la o parte aspectul statal al problemei, se regăsesc efecte asupra oamenilor, aceia care se transformă rece și implacabil în cifre ale dezastrului. Este atacul celui mai puternic asupra celui mai slab, este o manifestare de primitivism social și politic având drept scop imediat distrugerea aceluia aflat în inferioritate. Care însă, surpriză, rezistă!

Când citesc consternat opinii din care rezultă că Rusia are dreptate, că Ucraina trebuie să îi lase să își facă mendrele și eventual să se desființeze ca stat, mă gândesc că marele pericol al României nu este acum ci ar putea urma.

România a trecut prin aceeași situație ca Ucraina, și în 1939 prin pactul Ribbentrop–Molotov, și în 1945 la Yalta unde, nefiind la masă, a făcut parte din meniu, ajungând sub bocancul rusesc.

Și atunci mă întreb: dacă azi, în locul Rusiei ar fi Ungaria, rămasă în durerea pierderii unor teritorii printre care și Transilvania, iar în locul Ucrainei ar fi România, tot așa ar raționa cei care doresc pacea prin cedarea teritoriilor ucrainene? Să cedăm Transilvania numai să fie liniște?

Pentru că așa am făcut în anul 1940 când, în iunie, am cedat Basarabia și Bucovina de Nord rușilor, în august am cedat Transilvania Ungariei, iar în septembrie 1940 am cedat o parte din Dobrogea către bulgari. Și a fost liniște. Ce nu a mai fost? România Mare! Să îmi fie oare teamă că un astfel de pericol ne paște? Este îngrozitor și de neimaginat. Dar, dacă totuși…

Există însă și o altă dimensiune asupra căreia merită să reflectăm: agresorul nu acționează doar pentru că are forță, ci pentru că este convins că victima nu va riposta. Este o complicitate tacită, construită în timp, prin resemnare și prin acceptarea ideii că „nu are rost să te opui”. De aceea femeia suportă ani de zile fără să depună plângere, de aceea statele mici ezită să își afirme drepturile, sperând că tăcerile succesive vor cumpăra liniște.

Numai că atunci când victima decide să se apere, agresorul nu devine mai rațional. Din contră, furia lui crește, pentru că vede în rezistență o sfidare a ordinii pe care o consideră firească. Astfel, nu doar forța este contestată, ci narațiunea lui despre lume, în care el este centrul legitimității.

Aceeași logică există și în societatea românească:

ne găsim în situația paradoxală de a condamna agresiunea față de femei, dar de a justifica agresiunea unui stat asupra altuia. Sau invers, de a condamna Rusia, dar de a le spune femeilor să nu răspundă, să nu provoace, să nu strice liniștea. În ambele cazuri vorbim despre aceeași boală morală: preferința pentru pacea obținută prin supunere, nu prin dreptate.

Victima, atunci când tace suficient de mult, își pierde identitatea. Femeia devine obiect, statul devine provincie, poporul devine simplă populație. Istoria nu iartă popoarele docile, doar le arhivează.

Și poate că întrebarea reală nu este dacă Rusia reprezintă o amenințare, ci dacă România mai are astăzi reflexul apărării. Dacă mai suntem dispuși să spunem „Nu”. Pentru că, dacă nu mai credem în dreptul de a rezista, nu este nevoie să ne invadeze cineva. Ne predăm singuri.