Dacă România suferă într-adevăr de ceva, este de o letargie birocratică menită să facă din ceva un mare nimic. În general, administrațiile românești sunt specialiste în a stinge focul după incendiu și niciodată în a preveni apariția lui.
După care toată lumea amenință pe toată lumea cu analize, identificări de vinovați și pedepsirea lor exemplară. Însă finalul este bine știut: facem o comisie care să analizeze și apoi să pună pământ peste problemă.
Când la Colectiv au murit oameni tineri, nevinovați – și asta din cauza unei iresponsabilități acceptata ca normală a unor investitori –, dublată de un je-m’en-fichism incredibil al autorităților care au „verificat” din birou condițiile de la fața locului, am auzit tot felul de angajamente că așa ceva nu va mai fi posibil.
Că statul, autoritățile, au înțeles că treaba nu mai poate merge așa. Jurăminte și promisiuni, numai bune să adoarmă opinia publică. Dar în urma lor au rămas tineri cu sechele pe viață și părinți cărora nu le-a mai rămas decât să-și plângă copiii plecați mult prea devreme dintre noi. Procesul care a urmat a fost unul penibil, în care numai justiție socială nu a fost. Mai rămâne doar ca la recursul din Ziua de Apoi să se facă dreptate.
Acum a apărut Praidul. Aceeași nesimțire birocratică, aceeași scurgere de bani pe orice, numai pe măsuri organizatorice nu ! Scheme pline de „observatori” plătiți regește, directori câți vezi cu ochii, amânări peste amânări în realizarea unor lucruri normale.
Leafa merge, timpul trece… Asta până s-a întâmplat! Și din nou: constatări, comisii, vânătoare de vrăjitoare și, probabil, la final, pământ peste problemă. Este deja un modus vivendi al statului român și nu are de ce să ne mire.
Praid înseamnă mai mult decât mina în care lucrau până zilele trecute oameni de-ai locului, care își făcuseră viața plecând de la asta și care azi sunt muritori de foame. Praidul însemna și zonă turistică, oameni care munceau în industria ospitalității și care și-au văzut ruinată, sau cel puțin periclitată, munca de-o viață.
Sunt acei oameni care, atunci când le treci pragul, te fac să te simți bine, după care își plătesc impozitele la stat. La acel stat care niciodată nu previne, nu-i apara și care întotdeauna mimează munca.
Dacă este să fie o revoltă, nu ar trebui să fie țintită pe statul român. Pentru că statul nu este o entitate abstractă, ci este format din aceia care sunt puși să aibă grijă de treburile țării. Și care, uneori, nu o fac.
Autoritățile s-au transformat într-un refugiu al nepăsării și și-au exersat – până la sublimul aroganței – capacitatea de a ascunde problemele. Iar atunci când acestea apar, stiu să le piardă în timp, fără a le și rezolva.
Nu mă aștept ca întâmplările de la Praid să schimbe ceva în modul de abordare al autorităților. După cum nu mă aștept ca atitudinea administrației să se revigoreze.
Această mentalitate nu se poate schimba decât prin generații trecute prin școală, educate in spiritul responsabilitatii. Pentru că ceea ce se întâmplă azi este, în primul rând, o expresie a unei ignoranțe desăvârșite a unora ajunși în fruntea bucatelor în mod accidental și nefericit.
Problema este că România este un Praid mai mare. Iar dacă nu ne trezim, va veni apa peste noi și nu va fi bine.