Sună neplăcut termenul de ”cocalar”, dar a intrat deja în vocabular și știți foarte bine ce categorie reprezintă. Oamenii care se consideră normali se uită cu dezgust și puțini fac ceva concret pentru ca cei mici să nu ajungă să se comporte ”like a boss”. Povestea unei doctorițe din Ploiești m-a determinat să scriu următoarele rânduri.
O tipă sufletistă, prietenă adevărată de mulți ani. ”Trebuie neapărat să îți spun asta!”, îmi zice cu o mimică extaziată. ”Trebuie să înțelegem toți că se poate și altfel, nu doar detestându-i și alungându-i de colo-colo pe cei mai mici dintre ei. Habar nu am câți realizează că doar schimbându-ne abordarea le dăm o șansă de normalizare și ne dăm astfel o șansă.”
Undeva, în sudul Ploieștiului, zona Eminescu
”Vin de la cabinet spre casă. Aproape de scara blocului, la băncuțe, niște puștani. Au cam 14-16 ani. Scuipă coji de semințe la foc automat și lasă peturi și alte ambalaje în jur. Știi deja imaginea…
În plus, sunt destul de gălăgioși și frecvent își bagă și își scot. Sper să rămână doar la stadiul de verbalizare, pentru că e un pic cam devreme pentru fapte.
Salută cu ”săru’ mâna!”, ceea ce e un bun început pentru un soi de comunicare. Măcar am speranța că avem un punct de pornire. Mă opresc, mă uit sugestiv în jur, apoi la fel de sugestiv către ei. ”Pe bune, vouă vă place?”
”Păi, ce să facem doamnă, unde să stăm și noi? Nu avem bani să ieșim în oraș, nu prea am avea nici unde să ne ducem în orașul ăsta. Stăm și noi aici…”
Le zâmbesc și continui, astfel încât să nu simtă vreun soi de agresivitate… ”Și vă place să stați în mizeria asta? Eu trec printre voi zilnic și nu îmi place deloc. Să știți că și eu am copilărit pe afară, ne strângeam și noi, uneori până noaptea târziu. Era frumos și atunci. Și să știți că se găseau semințe. Ca atât aveam din belșug. Dar adunam cojile în punguțe, nu le aruncam pe jos. Nu asta ne făcea mai șmecheri. Oricum, noi stăteam mai mult pe afară decât stați voi, mai ales în vacanțe. Nu existau telefoane, tablete și nici măcar calculatoare.”
”Aduc eu o mătură și le strângem. Așa e, doamnă, aveți dreptate! Nu-i frumos… Nu mai facem.”
Le zâmbesc și mă îndepărtez către casă. După câțiva pași, aud: ”Să-mi bag p…, a făcut ăla contestație la Capacitate și poate îi dau notă mai mică prostului!” Mă întorc către ei… ”Ce zici că faci? Uite, nu vreau să mai aud așa ceva de la voi. Să știți că vă aud și din casă cum vă băgați la trei cuvinte spuse. Cum credeți voi, dar măcar să nu vă mai aud.”
Se înroșiseră, au lăsat capul în pământ. Înțeleseseră perfect mesajul. Și vreau să-ți spun că nu i-am mai auzit în ultimele zile. Îi aud povestind, râzând, dar nu-și mai bagă.
O vecină urmărise din casă scenele. Ieșise pe scări să mă întâmpine și să mai facă ceva. ”Le duc pătura asta, să o pună pe treptele de lângă bănci, să nu mai stea cu fundul pe ciment…”
La vreo două zile după, o altă vecină… ”Am făcut o prăjitură. Le-am dus și lor jumătate din tavă. S-au bucurat și au zis ”săru’ mâna!”
Trec zilnic pe lângă ei și zilnic mă salută zâmbind. Am aflat de la un vecin în vârstă că unul dintre copii, un puștiulică de vreo 15 ani, l-a ajutat să-și ducă până la ușa apartamentului cumpărăturile. Era atât de încântat bătrânelul, obișnuit și el să audă permanent cum își bagă și își scot. I s-a părut extraordinar și știu că nu se gândise nici el să îi abordeze altfel. Mai toți îi certau și îi alungau de acolo, uitând că și ei au fost copii, că și ei aveau nevoie de o vorbă bună. Poate că nici ei nu au primit-o, așa că se comportau în consecință, să îi înjure și să-i alunge.
Cumva, vezi tu… copiii nu au nicio vină. Noi, adulții, noi suntem de cele mai multe ori incapabili să reacționăm matur, să alocăm o clipă din timpul nostru și să le dăm șansa să îi facem mai buni. Sunt convinsă că asta o să ne reducă serios numărul de viitori cocalari, cum văd că mai toți le zic. Nu o să reușim întotdeauna, nu avem acces în toate mediile sociale, dar acolo unde putem… să o facem. Nu te mai uita ”așa” la mine, pentru că știi că am dreptate.”
Nu mă uitam ”așa”, mă uitam cu bucurie, cu plăcere, cu admirație.
*Fotografia are caracter ilustrativ, povestea nu.
