Omul fără telefon

1

Îl trezi soneria ceasului deșteptător, ca în fiecare dimineață. Era un ceas mecanic cu o sonerie care era replica fidelă însă la scară mai mică a unei sonerii de recreație. Își aminti de primii ani de școală, de mirosul petrosinului cu care femeia de serviciu freca parchetul din clase ori de cel înțepător de clor din toalete. Îi revenea în nări miazma mult râvnitului sendviș cu salam de Sibiu care inunda clasele în recreația mare. I se făcu foame așa că pregăti o gustare frugală: pâine prăjita, unt și ceai de soc.

Ăsta era micul dejun pe care îl servea în fiecare dimineață înca din studenție, numai că atunci, din lipsa de fonduri untul era de fapt margarină iar ceaiul era de tei.

Pe străzi, forfotă ca în fiecare dimineață dar parcă cu fiecare zi ce se scurgea implacabil, lumea devenea tot mai tăcută, mai…mohorâtă. În stația de autobuz își cumpără revista lui preferată pe care deja își imagina cum o va răsfoi gurmand în pauza de prânz.

Autobuzul se poticni greoi în stație, punctual și poluant în egală măsură. După ce înghiți călătorii în burdihanul său de metal porni încet șuierand și scârțâind din toți rărunchii. În aerul din interior, plutea un iz de motorină și maculatură veche. Compostă biletul și ridică privirea din podeaua împânzită cu gume de mestecat lipite și înegrite de praful străzii adunat pe tălpile călătorilor. Majoritatea, indiferent de vârstă avea privirea țintuită în ecranele telefoanele mobile. Își scoase și el din rucsac cartea începută acum trei zile și purcese să-i savureze liniștit textul care curgea plăcut pe sub retină, într-un tempo clasic, monoton.

Domnișoara așezată vis-à-vis de el observă mișcarea de mai devreme și deși nu avea niciun telefon în mână, cel pe care îl ținea în buzunar sigur îi transmitea ceva în căștile înfipte zdravăn în urechi. Ea zâmbi către el complice, ca și când i-ar spune: “Am și eu niște chestii de-astea prin bibliotecă însă am ales să trăiesc în prezent!”. El, în schimb luă zambetul ei ca pe o încurajare nebănuind câtă ironie se ascundea în spatele lui. Apucă să răsfoiască cu interes destule pagini înainte de a ajunge la destinație. Își făcu cu greu loc printre ceilalți călători pe care îi deranjă discret din captivanta lor activitate și coborâ destul de aproape de locul de muncă.

Era operator de proces pe o linie de instalare a pieselor într-o fabrică de subansamble pentru autovehicule. Cu alte cuvinte, locul lui de munca îl obliga să stea în picioare și foarte concentrat undeva între 8 și 10 ore pe zi și să verifice instalarea corecta a unor piese montate minuțios pe o placă de policarbonat. Un tip de muncă pe care probabil în fabricile similare din occident ar presta-o un robot industrial.

Pauza lui era de doar 30 de minute, timp pe care și-l petrecea ronțăind fie un măr, fie un covrig cu mac (preferații lui) sau răsfoind revista favorită. După program, îi trebuiau câteva minute bune ca să își odihnească ochii, pe care îi exploata cel mai mult în timpul lucrului. Avea un exercițiu doar de el știut prin care își focaliza privirea de mai multe ori și la intervale regulate de timp, cu ploapele închise.

Ieșea aproape ultimul pe poarta fabricii tocmai fiindcă nu se grăbea niciodată. Nu îl așteptau acasă decât, răbdătoare, cărțile lui. Puținii amici pe care i-a avut de-a lungul vieții nu îi mai treceau de mult pragul iar uneori când îi întâlnea pe strada i se păreau reci…glaciali. De câțiva ani buni trăiau cu toții parcă într-o lume doar a lor, un univers paralel în care el devenise cumva invizibil pentru ei și oarecum vizibil doar pentru necunoscuții de pe stradă ori pentru câinii comunitari care, uneori îl mai lătrau aproape fără zel, asigurându-l astfel că e încă viu și palpabil.

Își amintea cum în copilărie el era sufletul găștii, însă cu timpul, relația cu restul amicilor se estompase ireversibil. Se opri la magazinul din colț pentru a-și cumpăra un pachet cu unt și o jumătate de kilogram de mere. Ajuns acasă, făcu rapid un duș fierbinte și se băgă în pat. Seara nu mânca niciodata din principiu și tocmai de aceea în fiecare dimineață își mulțumea pentru acest obicei sănătos.

Aprinse veioza de pe noptiera pe care se mai odihnea, alături de ceasul său deșteptător, o pereche de ochelari și își deschise cartea la semn. Începu să parcurgă cu nesăț rândurile aliniate pe coala ușor îngălbenită. În încăperea, nu foarte generoasă plutea un miros de frunze tomnantice iar ceasul deșteptător ticăia metodic dar relaxant. Își aminti atunci în treacăt că trebuie întors, însă nu se putea dezlipi de carte. Prin fața ochilor i se perindau personajele fabuloase cu istorii complicate și intrigi mărunte. Învăta cu fiecare pagina întoarsă, lucruri și locuri noi, descoperind mereu și mereu filosofii incredibile și teorii fascinante. O să-l întoarcă negreșit dar numai după ce termină capitolul. Gândul de mai devreme îl făcu să zâmbească mulțumit…

What’s wrong in this picture?” răbufni Alexandra, oarecum contrariată. “Ceva e în neregulă cu personajul ăsta! E vorba totuși despre un script de la începutul secolului nostru deci unul cât se poate de modern dacă ne luăm după acțiunea care se desfășoară în jurul personajului!” continuă ea ridicându-se nervoasă. “I mean…cum de s-au gândit să-l lase fără un smartphone tocmai în epoca tehnologiei absolute, a internetului liber fix când oamenii abia începuseră să practice turismul spațial?”. Apoi continuă și mai aprins “…și ce e cu toate miresmele astea ciudate? Nu mi-aș fi imaginat niciodată că așa miroase o carte, sau o frunză de copac. Și aromele din amintirile lui, gen motorina sau…whatever…sunt și mai awkward. Tare-s curioasă unde ne va duce tot scenariul ăsta!” conchise ea expectativ.

Baby…nu uita că acțiunea se petrece la jumătatea anilor ’20 totuși” îi răspunse Tudor distrat. “Oamenii de vârsta lui erau ancorați încă într-un trecut analogic. Gândeste-te că unii chiar consumau apă de la chiuvetă sau că undeva prin jungle încă mai existau canibali…ca să nu mai spun că tocmai ce trecuseră, cam ciufuliți ce-i drept, prin pandemia de COVID”. Apoi, în timp ce își scotea de pe cap casca VR XD, acesta continuă cu elocință, gesticulând teatral: “Tu, de fapt acum gândești ca o ultra-modernistă șaptezecistă, care are totul la nas și trăiește pe modul lazy. Pe vremea aia părea SF să ai drona ta de zbor pe terasă sau să îți schimbi culoarea unghiilor printr-o simplă atingere cu creionul electronic. Ție acum COVID-ul ți se pare o gluma proastă așa cum li se păreau lor pe atunci holera sau tifosul”.

Își îndepărtă și ea de pe cap casca ultrasenzorială de realitate virtuală și o aruncă plictisită într-o cutie transparentă în care zăceau printre câțiva sâmburi de măsline, două triunghiuri uscate de pizza.

Știi ce mi se pare totuși strange la personajul ăsta? Faptul că este blazat by default” zise ea sprijinindu-se într-un cot. “Mă întreb cine o fi fost creatorul codului sursă? Sunt tare curioasă ce s-ar întâmpla dacă i-aș seta personajului ăsta alte opțiuni din interfață și l-aș face ceva mai catchy.”

Baby…singurul mod prin care îl poți face să fie cum zici tu este să îi pui un smartphone în mână…și tu știi bine asta; însă povestea n-ar mai fi la fel de funny în VR, zău așa!” răspunse Tudor în timp ce își potrivea din nou tacticos casca.

Ai dreptate” deliberă ea făcând aceeași mișcare. Apoi continuă resemnată în timp ce sinapsele ei începeau să primească mici semnale de impuls de la casca VR … “n-ar mai fi funny!”.

Ai imagini sau informaţii care ar putea deveni o ştire? Trimite-ne un mesaj la numărul 0785 075 112 pe WhatsApp sau Signal.

Vreau să mă abonez la serviciul de mesagerie WhatsApp - Trimite un mesaj pe Whatsapp cu textul VREAU SĂ MĂ ABONEZ la numărul de telefon la 0785 075 112

1 COMENTARIU

Lasă comentariul tău. Click AICI

Comentariul tău
Numele tău