Undeva la țară, într-un sătuc uitat de lume, la umbra unei sălcii plângătoare care ține umbră sfintei bănci improvizate de la poarta casei șed două femei. Una dintre ele, ceva mai zveltă și adusă puțin de spate, stă asezată direct pe iarba moale care a crescut pe marginea nelipsitei rigole. Cealaltă stă pe banca de langă stâlpul porții, cu mâinile încrucișate în sân și cu baticul dat puțin pe spate, lăsând să i se vadă fruntea și părul albit devreme.
Ziua era Duminică, ora era trecută bine de amiază, ținând cont că soarele se înfațișa înclinat mai către apus. Ceva mai încolo niște copii de vârste diferite se alergau și chiuiau de mama focului, săreau coarda sau jucau leapșa chicotind cu înflăcărare.
În aer plutea un îmbietor miros de omletă proaspăt prajită, bătută din ouă cu galbenușul de culoarea soarelui. Ouăle erau probabil scoase mai adineauri de sub vreo găină nervoasă cotcodăcind. Cineva strecurase între ouale bătute și căteva cozi de ceapă verde, tocate mărunt și-un vărf de cuțit de unt așa că plutea în aer un miros înebunitor care ar fi întercut aromele și miesmele din ușa oricărui restaurant cu stele Michelin de pe Croazetă.
E vară și cald dar o căldură statică ce te alungă din bătătura unde glodul face vărtejuri mici, secătuit de apa ploilor și te trimite în camera de la drum, dealtfel și cea mai răcoroasă din casă la ora amiazei.
Acolo, dacă stai, perdelele grele se unduie într-o briză calmă și îți dezmiardă fruntea transpirată. Patul e tare și înalt, precum în hotelurile londoneze, deși mai mult ca sigur tapițerul care îl construise acum câteva decenii, nu știuse vreodată asta. Pernele sunt așezate una peste alta, câte 4-5 și sunt tari de parcă ar fi îndesate cu lână neargăsită. Miros toate a levănțica și troscot.
Pe pereți, stau atărnate, bătute în ținte, de o parte și de alta, un macat cu maci care au fost cândva roșii, cusuți de mână “în muscă” și o carpetă care cândva prin anii ’70, a fost în mare vogă. Carpeta, studiată cu atenție, descrie în mod fidel o legendă petrecută demult undeva prin Bagdad, pe vremea califului Harun al-Rashid. Pe noptieră, lângă pat stau în permanență o oglindă veche, roasă de umezeală pe la colțuri, cu rezemătoarea ușor oxidată și o glastră din porțelan ieftin, cumpărată de Bunul în ’45 când s-a întors de pe front, acum plină ochi cu flori de câmp proaspăt culese.
Rațele măcăne în cor, cumva ciclic și aritmic, undeva prin spatele casei iar un curcan înfoiat își ceartă partenerele pleșuve…are el motivele lui. Căinele s-a ascuns sub gramada de lemne și gâfâie în lanț, cu limba scoasă de-un cot deși are castronul plin cu apă. De sete…i-ar fi sete dar castronul e în soare, deh! Abia așteaptă seara ca să înceapă “recitalul” împreună cu ceilalți căini din vecini, cu care deși nu s-a văzut niciodată până acum, poartă dialoguri de la distanță, seara de seară, precum ocnașii.
Pe drum se aud de departe roțile de lemn ale caruței trase de boi, care aduce de la câmp otava proaspăt întoarsă. Roțile trosnesc sub greutatea fânului și scrâșnesc dureros tocindu-se de bolovanii drumului neasfaltat.
Nea Lică, de sus din vârful câpiței înalte din căruță, oprește atelajul în dreptul celor două femei, își lasă pălăria pe ceafă, se șterge cu dosul palmei de sudoarea de pe frunte și zice:
“Ziua bună !”
“Ziua bună, Lică!” îi răspunseră cele două, în sincron perfect. “Vii di la câmp, hai ?” întrebă retoric cea care ședea pe marginea șanțului.
“Di la câmp. Fusei să strâng fânu’ că zice ăștia că o să vie iarași ploi. Zicea de dimineață la difuzor…zicea ceva și de-o comeată cu coadă da’ n-avui timp s-ascult pân’ la cap.”
Cele două se priviră reciproc fără să își spună ceva. Nea Lică își dădu la loc pălăria pe frunte, se întoarse de mijloc și își drese la loc furca care alunecase într-o parte de la hurducăturile căruței, fluieră ascuțit și struni boii care mai întâi se opintiră bine și apoi porniră agale mai departe: “Dii boală !” se auzea el repetând asumat din când în când în timp ce caruța se îndepărta ușor clătinându-se precum un vapor scăpat de sub control, într-un tangaj sălbatic de furtună.
În urma caruței plutea în aer un parfum de fân reavăn și miere de albine, amestecat cu iz de bălegar proaspat. Paie aurii se unduiau ușor în cădere în urma căruței și apoi mureau tăcute în praful drumului.
Într-un tarziu, una dintre femei sparse liniștea: “Auzi Țățică…”. Când îi auzi vocea, greierele care cănta de zor pe țambra gardului, amuți. Femeia continuă: “…ce-a vrut să zică Lică cu alde comeata aia? O fi bătut vr’un apropo?”
“Apropo la ce, făi Leanțo? Că tu nici nu știi ce-i aia!” zise cealaltă pe un ton suficient.
“Păi o fi niscai orătanie, că cic-avea și coadă. O fi scăpat după v’undeva și-acu’ umblă liberă !” răspunse cealaltă ridicând din umeri.
“Nu-i fă nicio orătanie…că nu toate are coadă…și nu-ți mai bate tu capu’ cu trebile-astea că știi doar că Lică mai vorbește și-n dodii. Mai bine du-te acasă că te-așteaptă ăla al tău cu ciorba aia de lobodă. O băgași în fântână cum îți zisei…să stea la rece ?”
“Băgat!” raspunse cealaltă prompt. “Acu’ mă duc. Și-i trag și-o mămăligă c-așa-i place, ciorbă de lobodă rece cu mămăligă fierbinte și-o ceapă spartă cu pumnu’ ”. În timp ce vorbea se ridică ușor din iarba de pe șant și își scutură cu fervență capotul. ”Hai că mă duc !” zise ea hotărâtă. “Am plecat !”
“Du-te fă!” zise cealaltă…și în timp ce o urmărea îndepărtându-se agale dar cu pas sprinten pe drumul bolovănos, îi strigă din urmă, zâmbind aproape insesizabil: “Și întreabă-l fă p-al tău, dacă n-a văzut niscai comeată cu coadă păn’ fundu’ curții, sărind pârleazu’!”
Cealaltă nu întoarse capul dar făcu un gest aprobator din mână, semn că a auzit…
În departare, soarele se stingea palid ascuns după turla bisericii, poleind în scânteieiri dulcege teiul secular crescut jos în mangă, la Nea Mitu Brezoianu.
