Până mai adineauri a stat în faţa mea un înger de femeie, blond şi cu nişte minunaţi ochi albaştri…
Femeia-copil, cu ochii în lacrimi, neînţelegând ce şi de ce i se întâmplă, pentru a nu mai ştiu câta oară… Iubitul ei din ultimii 4 ani o părăsise pentru o alta, “mai tânără şi mai focoasă probabil” spune ea… Suferea îngrozitor, iar ochii ei albaştri înlăcrimaţi contrastau prea puternic cu nasul roşu de atâta suflat… De două săptămâni nu mai putea mânca, de dormit dormea doar printre sughiţuri de plâns, devenise disfuncţionala şi la serviciu iar familia îl înjura pe fostul prieten din 5 în 5 minute pentru răul produs… Cu cât părinţii îl beşteleau mai tare, cu atât ea plângea mai abitir şi furia se strecură printre lacrimi cu scrâşnet de masele…
Am întrebat-o dacă mai vorbeşte cu cineva despre asta, dacă are prietene care probabil au sfârşit şi ele relaţii în viaţa lor… Spre uimirea mea, mi-a răspuns că nu are prietene… Avusese în facultate câteva colege mai bune şi atât… De atunci însă trecuse ceva timp şi fusese ocupată cu serviciul, casă şi… partenerul… Colac peste pupăză îmi explică ea că “prietenele te trădează, te bârfesc, te pot invidia şi sunt periculoase” fiindcă pot să-ţi “fure” iubitul… Aşa o sfătuiseră mama şi rudele apropiate… Până şi tata era de aceeaşi părere (n-o contrazisese niciodată pe mama)… Era pe bună dreptate singură, din nou, în faţa unei pierderi de relaţie semnificativă pentru ea…
Curioasă cum sunt, am întrebat-o cum a făcut faţă pierderilor anterioare de partener… Mi-a răspuns simplu şi spontan: “L-am cunoscut pe el”. Şi atunci am înţeles… Refugiul… Prietenul-părintele-iubitul… 3 in 1… Trei roluri diferite, trei aşteptări diferite – cel puţin pentru început – de la o singură persoană, simultan, pot constitui o provocare dar şi un mare eşec… E greu, e foarte greu… e utopic chiar… Sub o aşa povară, mulţi dintre noi pot da “bir cu fugiţii” fiindcă nici nu mai e loc pentru aşteptările proprii, pentru nevoile şi dorinţele personale…
Confuzia asta este atât de des întâlnită în zilele noastre încât nu mai sunt surprinsă că tot vin spre mine întrebări de genul: Păi nu e partenerul cel mai bun prieten? Păi nu părinţii sunt cei mai buni şi dezinteresaţi prieteni? Păi nu prea e aşa…
Prietenia este modul în care ne separăm de familie, de cei doi “teribili”… Separarea de mama atotştiutoare şi sufocant de curioasă, separarea de tatăl ori prea autoritar ori prea distant. Ştiu, e greu şi pentru unii şi pentru alţii, dar necesar. Este repetiţia generală pentru naşterea psihologică a copilului, iar conectarea emoţională la o persoană din afara cercului familial este pentru orice copil o performanţă.
La orice vârstă, un prieten defineşte cine suntem de fapt, cine nu suntem şi ce bătălii ducem în realitate. El ne ajută să ne (re)definim nevoile, dorinţele, problemele şi fricile noastre, prin împărtăşirea experienţelor proprii dar şi acţiunile comune. Prietenii se văd fiecare pe sine în celălalt, ca într-o oglindă. Dacă te vei strâmba într-o oglindă şi imaginea se va strâmba la tine… Dacă oglinda este deformată şi tu te vei vedea urât…
Este o relaţie egalitară, între persoane de acelaşi gen (nu neapărat sex) bazată pe multe puncte comune dar şi părţi complementare în proporţii sensibil egale. O relaţie în care respectul, afecţiunea şi încrederea vin treptat, pe măsura deschiderii unuia faţă de celălalt, a experienţelor fiecaruia, a acţiunilor întreprinse împreună şi într-un timp suficient de lung.
Relaţia părinte – copil este una inegală, este de sus (părinte) în jos (copil) şi nicidecum egalitara. Interpretarea “să fii prieten cu copilul tău” este o eroare de traducere şi percepţie fiindcă ideea de baza era să fii apropiat de copil, adică afectuos şi deschis comunicării autentice, nicidecum prieten. O simplă confuzie în termeni ce a bulversat generaţii de părinţi şi milioane de copii…
Relaţia de parteneriat gen iubit-iubită, deşi este şi ea egalitară porneşte de la atracţie fizică, dorinţă erotică, îndrăgostire şi se cimentează prin încredere, complementaritate, suport şi afecţiune, fără ca primele trăiri să dispară, adică tocmai cele care în prietenie nu sunt esenţiale şi nici n-ar fi bine să existe (sau dacă există, atunci nu e prietenie J). O astfel de relaţie (iubit – iubită) poate deveni şi de prietenie, la modul ideal vorbind, însă situaţiile sunt rare… E mai complicat să înţelegi celălalt gen în trăirile, manifestările, nevoile şi dorinţele lui… E nevoie de timp, implicare şi comunicare autentică, ascultare activă şi disponibilitate zilnică. Adică pe scurt Iubire! Şi un amănunt destul de important: are loc între persoane de gen opus (spun gen şi nu sex fiindcă genul e conferit de identitatea sexuală a persoanei şi nu numai de tipul organelor sale sexuale – vezi persoanele gay, lesbiene, transgender, s.a.)
Prietenia însă nu cere neapărat disponibilitate zilnică… Prietenii ştiu că se pot baza pe tine şi tu pe ei în caz de nevoie, au încrederea pe care şi-au construit-o împreună cu tine… Îți conferă sigurantă chiar și atunci cand intervine temporar distanţa… Şi totul începe din copilărie, alegând, selectând, greşind şi iar greşind, până când “sita” fiecăruia cerne câţiva oameni pe măsură. Dacă suntem lăsaţi să greşim, încurajaţi şi îndrumaţi să căutăm, să apreciem şi să menţinem prieteni… Să nu fim afectiv singuri…
Aceşti oameni reprezintă de fapt plasa noastră de siguranţă atunci când acrobaţiile pe care le facem prin viaţă sunt periculoase, riscante iar noi suntem singuri şi expuşi suferinţei, fricii, eşecului… Sunt persoanele – resursă când familia şi relaţia se dizolvă, lăsându-ne confuzi şi derutaţi… Sunt ancora şi Steaua Nordului când harta noastră nu se mai potriveşte cu teritoriul şi ne simţim pierduţi în furtună…
Ştiu, prietenia este o floare rară însă depinde doar de noi, de perseverenţa noastră, de disponibilitatea noastră afectivă şi temporală, aşa cum o plantă are nevoie de aer, lumină şi apă ca să poată creşte şi înflori. Este poate unul din putinele lucruri cu adevarat importante care țin doar de noi… Familia biologică este un dat imposibil de schimbat insă prietenii sunt alegerea noastră. Altfel spus, relațiile de prietenie se constituie într-o alternativă a familiei din punct de vedere afectiv și suportiv, bazate pe raporturi mult mai eficiente și adecvate etapei respective de viaţă, miraculoase piese de artă la a căror creaţie participăm voluntar, activ și constant.
Din aceste motive, femeia aceasta blondă ca un înger, cu ochii albaştri şi înecaţi în lacrimi, îşi pierduse reperele… GPS-ul ei era defect, îl primise defect din familie şi ajunsese la o altă destinaţie decât scontase… Ca şi alţii, care din nefericire n-au ajuns la psiholog şi au sfârşit înecaţi în alcool, drog sau în ştreang…
