Astăzi contrar aşteptărilor mele a fost o dimineaţă PREA… Prea cenuşie… Fanfara cânta prea “de mort”, lume prea multă la coadă la ciolan (cu fasole evident), prea mulţi vânzători de baloane (coloraţi şi ei, şi baloanele), prea puţine utilaje (ce nume… pe vremuri parcă se numea tehnică de apărare şi război) au defilat… ( parcă nici nu mai merge verbul ăsta), câteva avioane… prea puţine şi prea sus ca să le vadă toată lumea (noroc că erau galbene şi făceau zgomot)… La un moment dat chiar am avut senzaţia că a murit cineva important şi ceea ce văd este de fapt cortegiul funerar… Cred că a şi murit de fapt Romania mea… Ca după orice înmormântare, urmează tradiţionala masă de pomenire, nu? M-am trezit din reflecţii brutal când boxele au început să urle: “La mulţi ani Româniaaa!!!”…. “ Concert Irina Loghin şi….!!!” Lumea se împrăştia care încotro, unii traversau bulevardul spre casă, alţii dădeau fuga la cârnaţi cu fasole… Cozile la mâncare (îmbulzeală ca la orice “moca”) încadrate de jandarmi utilaţi cu gărduţuri metalice, erau pline de pensionari dichisiţi ca de sărbătoare (asta mi-a plăcut) şi încruntaţi că “nu se începe odată” (cred că se refereau la mâncare)… Taţii făceau poze copiilor plantaţi în picioarele jandarmilor (cei care semănau cu personajele din Star Trek erau cei mai cautaţi), vata (roz) de zahăr pe băţ era şi pe mânecile trecătorilor, mamele deveniseră nervoase pe baloanele înfipte în ochii copiilor de către stolurile de comerciante, o femeie a leşinat (de foame sau de poftă sau… de prea puţin “calciu”), copiii cu pahare de vin fiert în mână râdeau strâmb… “şi clopoţeii linga-linga”…
Prea puţine steaguri , prea multe promisiuni deşarte, prea multă ignoranţă în discuţiile unora – persoane cu ştaif de altfel – despre Unirea lui Mihai Viteazul (sic) – ca doar de asta eram noi toţi acolo… Prea puţină istorie ştim, dar prea mari ne dăm cu coroanele şi insignele de pe revere… Prea mulţi “Mitici” şi “Fănici”… Şi peste toţi şi toate, un cer plumburiu de o densitate ameninţătoare ce-a trecut fix după “ceremonie”, amintindu-mi de “prea” coloratele manifestaţii din Paris de pe 14 iulie al lor (aia “leneşi”), sau de 4 iulie al americanilor (aia “proşti”)… M-am oprit totuşi la câteva amintiri din copilărie când tronam pe umerii tatălui meu, defilând cu un steguleţ roşu în mână şi cu stomacul lipit de spinare de pofta stârnită de mirosul micilor de pe gratarele teraselor, şi am urmărit în minte copiii veseli (aşa păreau şi cred că unii chiar erau) cu eşarfe şi cercuri în mâini, pe care îi vedeam de la înălţimea la care eram, peste capetele tuturor…
P.S.- Şi totuşi mi-a plăcut ceva : o “gaşcă” mică de medici militari (în privirile lor am citit ceva indescriptibil, ceva între ironie şi resemnare, demnitate şi lehamite… ce mix !) şi una compusă din 7 veterani de război, îmbrăcaţi în uniformele de atunci (ca-n filmele lui Sergiu Nicolaescu)… Aceştia din urmă m-au însoţit încolonaţi frumos pe mijlocul bulevardului, în pas militar, până acasă… M-am simţit escortată şi importantă aşa deodată … Eram cetăţean al unei Românii apuse ca şi perioada pe care o reprezentau ei… Eram (şi eu, şi ei) pierduţi în spaţiul acela cenuşiu şi flămând, unde singurele pete de culoare erau baloanele şi vânzătoarele lor…
