Când vine vorba de egoism, găsim tot felul de explicaţii şi opinii legate de semnificaţia termenului. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, egoism înseamnă o atitudine exagerată în preocuparea pentru interese personale şi nesocotirea intereselor celorlalţi, iubirea exagerată de sine, trăsătura morală ce pune mai presus de orice interesele personale în dauna intereselor celorlalţi. Concret, egoistul acţionează în binele propriu excesiv de mult şi în detrimentul celor din jurul său. Caracteristic egoistului este termenul excesiv (prea mult pentru sine) şi deloc sau dăunător pentru alţii.
Fericirea însă este controversată. Unii susţin că este o stare mentală de bine caracterizată de emoţii pozitive/placate cu grade diferite de intensitate pornind de la mulţumire până la bucurie intense (cam ambiguu dacă stăm şi ne gândim bine fiindcă ori eşti mulţumit ori eşti fericit). Fericirea socratică însă exclude emoţiile şi e caracteristica unei vieţi în concordant cu etica. Poate nu întâmplător ţine şi de sfinţenie, fiind primul grad de sinodul papal (ex. fericitul Augustin) până la preafericitul papa.
Asocierea egoism-fericire m-a surprins, întâlnind-o într-un articol intens mediatizat zilele trecute… O mai citisem undeva scrisă de Garret Imis în “ Dincolo de muntele cunoaşterii” însă era pur filozofică. Aici însă, în articol citeam despre experimentele unor specialişti publicate în Psychology Science şi păreau serioase lucrurile. Aşa am ajuns să caut de fapt din aproape în aproape sursa: raportul experimentelor şi concluziile celor ce l-au lucrat.
Nu mică mi-a fost mirarea să constat că toată munca şi concluzia lor degenerase din preluare în preluare (ca folclorul nescris) pornind de la o ipoteză “ Interesul propriu fără egoism” (a lor) şi ajungându-se în presa scrisă românească la “Egoiştii sunt mai fericiţi”. Ca nuca-n perete!
Articolul din presă spune clar că : “cei care au ales în mod activ să fie egoişti sunt de obicei marcaţi şi de sentimentul de vină … ei sunt cel mai fericiţi când li se spune să-şi urmeze pur şi simplu scopurile…. oamenii sunt învăţaţi că "a împărţi înseamnă a arăta că-ţi pasă de ceilalţi", iar dacă iau o decizie exclusiv pentru interesul propriu, se simt prost pentru că s-au pus pe primul loc.”
Autorii însă spun că “devine din ce în ce mai clar că pe parcursul vieţii oamenii fac lucruri pentru ceilalţi şi se simt fericiţi pentru asta. E mai puţin clar de ce comportamentul în scopul propriului interes nu produce aceleaşi beneficii. Noi arătăm că un motiv pentru care propriul interes nu conduce la fericire este pentru că chiar dacă oamenilor le place să-şi urmărească scopurile proprii, nu le place să se simtă egoişti. Prin impunerea unei opţiuni de alegere a interesului propriu , individual este eliberat să se bucure se satisfacerea propriului interes fără a se simţi egoist”.
Toate cele 3 stadii ale studiului nu fac altceva decât să demonstreze din aproape în aproape, că de fapt oamenii vor să evite sentimentul de vinovăţie şi implicit de egoism, că fericirea lor constă în posibilitatea (ca permisiune) de a alege pentru ei dar nu şi în detrimentul altora şi că alegerea între cele două opţiuni generează un conflict interior moral şi emoţional greu de gestionat, că oamenii aleargă după fericire dar nu pot s-o atingă decât cu acceptul celorlalţi, prin intermediul celorlalţi chiar dacă scopul în sine este personal şi individual.
Din punct de vedere psihologic, în dezvoltarea umană egocentrismul copilului se transformă pe baza mediului social, constrângerilor morale şi educaţionale, valorilor familiale, spirituale şi comunitare în egoism (infantilitate emoţională la maturitate) sau maturitate emoţională cu comportament echilibrat între acte în interes personal şi acte de generozitate pentru ceilalţi, pentru comunitate, ambele generând fericire în grade diferite, de la act la act şi de la om la om.
Faptul că media de vârsta a participanţilor la studiul în cauză este de cca 20 ani, nu poate fi generator de concluzii clare şi ferme, nu este reprezentativ şi cu atât mai mult considerat un capăt de ţară numai bun de difuzat în mass-media ca punct de vedere concludent. Discernământul îmi “sufla în ceafă” că este doar un studiu, o activitatea normală pentru Centrul de Management al Riscului şi Proceselor Decizionale din cadrul Universităţii din Pennsylvania, pe un lot nereprezentativ cultural (pentru noi) şi din punct de vedere al vârstei dar cu concluzii subtile în influenţarea comportamentului uman. Cred că interpretarea eronată a lui este o eroare umană, uşor de înţeles în contextual actual, dar mai cred că difuzarea ei în rândul cititorilor, în forma aceasta radicală şi fără echivoc în care a fost făcută e generatoare de nonvaloare şi comportament mai degrabă deviant decât normal şi echilibrat.
Mă bucur însă că şi cu această ocazie am avut fericirea de a pune în echilibru un scop personal (aducerea la suprafaţă a informaţiilor legate de comportamentul uman) dar şi un scop altruist (de a dărui celorlalţi puţină lumină în ceaţă cenuşie a presei).
Eugenia Popovici – Consilier psihologic, Psihoterapeut
Terapii scurte colaborative orientate pe resurse si solutie
Terapii strategice scurte
Cabinet individual de psihologie – Tel.programari: 0723.16.37.37
https://sites.google.com/site/dodoverdict/
