Ghiocei, narcise albe si galbene, lalele si zambile multicolore… Soare, muguri si cer senin… Ploaie, vant, par ciufulit, umbrele inmuiate si pleostite peste capetele dezgolite… Trenci-uri, ghetute, esarfe colorate… Bilete de concediu, picnic-uri in weekend si diete de primavara… Plimbari cu rolele, cu bicicletele, rendez-vous-uri pe banci prin parcuri… Tinerete izbucnita cu freamat, efervescenta si voci stridente… Batranete molatica, nostalgica anesteziind dureri vechi si noi sub razele plapande ale soarelui de dimineata… Ciripit de pasaret iubaret si agitat acoperind bombanelile acre ale celor ce iesind din iarna se confrunta iar si iar cu tineretea celorlalti, zgomotoasa, usor isterica dar dezinvolta, neconventionala, dezbracata de dogme, norme si traditii… Lumina grabita dis de dimineata, serile din ce in ce mai lungi, noptile ce se furiseaza tot mai incet peste toti si toate, concurand cu visele si visurile noastre de muritori…
Primavara este o fata aparent fragila, zambareata dar schimbatoare, cand visatoare cand smiorcaita, cand molcom-romantioasa, cand jucausa si pusa pe sotii… Este o adolescenta! Nehotarata inca daca sa se desprinda pe poala mamei sau inca nu… Nehotarata daca sa zboare spre soare sau inca nu… Neincrezatoare daca va fi acceptata asa cum e ea sau… inca nu! Furioasa si inlacrimata cand bratele mamei o tin inlantuita cu vanturi aspre si vesela cand preocuparile mamei de a-si aseza/reaseza mantiile albe de zapada, ii dau ocazia sa zburde printre copaci, pe alei, pe strazi si prin sufletele noastre chircite de frig…
Mama Iarna este o una posesiva, hiperprotectoare si autoritara in acelasi timp, vrea control si stie bine cum sa faca toate astea… Desi e o mama prolifica, hranitoare si calda in adancurile ei, prea putini dintre copiii ei o iubesc… Nu se lasa cunoscuta de oricine… Face pe dura… Pe sefa… E rece fiindca crede ca nu e iubita… Si poate ca asa si e…Frumoasa de gheata, pe care au curtat-o dintotdeauna doar indraznetii sau cei ce au acceptat-o asa cum e ea… Mama Iarna insa iubeste copiii… si rasul… Si copii o iubesc… si rad cu ea … Singurele strategii de convietuire cu ea sunt rasul si joaca, iubirea si acceptarea ei asa cum e, aprecierea pentru tot ce stie ea sa faca mai bine iar altii nu pot, nu sunt in stare…
Primavara este fiica cea mare a mamei Iarna… Iar Primavara asta noua si adolescenta nu stie nici ea, inca, ce si cum sa faca… Sa rada, sa joace pana ii sclipeste sudoarea pe frunte si ochii mamei de bucurie, sa-I multumeasca pentru tot ce a primit si s-o iubeasca fiindca fara ea nu s-ar fi putut ? Sa-I arate ca desi partial copil inca, stie incotro s-o ia, stie sa pastreze ce-a primit si poate sa faca totul sa creasca, sa infloreasca, sa produca valoare? Poate asa mama Iarna, de voie, de nevoie, si-ar strange catrafusele si s-ar urca in munti sa se odihneasca pana va veni timpul sa plamadeasca, sa hraneasca si sa creasca alti copii, nepoti, stranepoti, stra-stranepoti, etc. Chiar daca ar plange amandoua, de dor si despartire… Chiar daca o vreme ar mai merge in paralel cativa pasi, cat o eternitate pentru amandoua… Fiindca oricum mai mult nu se va putea… Printul Soare ii va taia cordonul ombilical si va implini adolescenta intr-o femeie coapta, determinata si senzuala, pregatind-o pentru rolul ei propriu de viitoare… Iarna !
Tot ce se intampla in jurul nostru acum, este la nivel macrocosmic o proiectie a ceea ce se intampla in interiorul nostru, in sufletele noastre de mame, bunici, fiice si copile… Mama din noi inca nu da drumul la “haturi”, sufera in “sevraj” dupa “copilul” ce vrea sa-si desfaca aripile si sa zboare in lumea mare… Vine in forta sa-l piteasca sub aripa ei ocrotitoare de printul Soare, “ca-I prea devreme”, “ca-l arde”, “ca e fragil inca”… Parca n-ar sti ca Primavara fara Soare nu va deveni niciodata Vara, niciodata Iarna… Parca n-ar sti ca din toate timpurile Primavara gaseste ea o cale mai devreme sau mai tarziu sa fuga din bratele mamei, bezmetica si incontrolabila, devenind la randul ei o Vara ciudata, o Toamna ciudata, o Iarna ciudata… Mama din noi nu vrea sa stie ca hipercontrolul si hiperprotectia asupra copiilor nostri, ii transforma in tineri ciudati, haotici si neputinciosi, viitori adulti incapabili sa devina parinti – la propriu sau/si la figurat – de frica separarii, de frica singuratatii, de frica pierderii obiectului muncii si iubirii absolute… Mama din noi nu vrea sa-si lase copii sa creasca cum vor ei, sa zboare spre alte zari incontrolabile de catre ea… De frica… Si frica asta intra in oase, in sange si-n laptele cu care isi creste copiii, facandu-I slabi, fobici, obsesivi si anxiosi…
Frica – frig, reumatisme – dureri fizice si emotionale… Anxietati, tristeti, depresii, suferinte… Prea mult si prea multe !
De la an la an, iarna pleaca mai tarziu sau se intoarce razgandit si in forta, de 1-2-3-n ori inapoi, recuperandu-si controlul si autoritatea asupra fiicei sale adolescente, admonestand-o, suprimandu-I vointa, anulandu-I independenta si zborul… Si tot de la an la an, vara este mai uscata, mai colerica, mai agitate in raport cu Soarele ei… De la an la an, Iarna este mai posesiva, mai rece, mai instabila (cand neglijenta, cand tiranica) ca si cum nu si-ar fi trait adolescenta- primavara cum se cuvine…
Tot de la an la an, mamele sunt mai anxioase, mai neputincioase, cand neglijente cand obsesiv-controlante, uitand sa fie femei, partenere, persoane cu sens propriu in viata, generatoare de valoare si colaborare… Iar copii lor… Cum s-o spun? Mai iresponsabili, mai neputinciosi, mai plini de asteptari de la ceilalti (pe modelul mamei evident), mai colerici fiindca nu primesc mai nimic (de unde sa ia cand si ceilalti sunt in neputinta si asteptare cam tot la fel?), mai fragili psihic si actional?
Ne place sa spunem : “nu vezi cum e Lumea?” Dar Lumea suntem noi!
Ne place sa spunem : “vreau ce e mai bun pentru copil”! Dar ce e mai bun pentru mine nu e neaparat ce e bun si pentru el!
Ne place sa fim importanti, iubiti, valorizati, utili cu necesitate! Si vrem totul doar de la copii? Nu e o presiune cam prea mare pentru ei? Si este asta o dovada de iubire daca stam in carca lor, in coasta lor, pana la sufocare? Dar daca asta nu produce valoarea asteptata de ce nu ne oprim? De ce nu plecam “cu oile la munte” sa ne facem utili, iubiti, importanti in alte relatii si zone de activitate care au nevoie de resursele noastre de forta, pasiune si devotament parental? De ce nu invatam sa dam drumul “haturilor” cate putin, treptat, asa incat desprinderea sa devina fireasca si mult mai putin chinuitoare? De ce nu-I responsabilizam pe copii de mici, putin cate putin, pana ne asiguram ca sunt capabili si in stare sa functioneze sanatos si fara noi “de brat”-ul lor?
Poate fiindca facem ca mama Iarna… nu ne induram… nu vrem sa taiem cordonul ombilical… ne e frica de noi… De durerea noastra, de singuratatea noastra, de inutilitatea noastra… Poate ca noi n-am crescut destul de fapt? Poate ca suntem un pic (mai mult?) egoisti?
Si Iarna face de fapt ca noi? Mama ei de Iarna…
