“Era într-o vineri… Ora 21,20… Era o seară frumoasă, călduţă, iar pe cer strălucea o lună imensă portocalie… Eu – adolescentă şi îndrăgostită de un băiat mai mare… Băiatul – student… Tatăl lui venise la tatăl meu să lămurească acea dragoste nebunească, nedorită şi nepotrivită…
Tatăl meu, om sobru şi educat, l-a primit în casă deşi în ochii lui nu se vedea ceva de bun augur… Nici el nu considera potrivită povestea asta juvenilă de amor… Discuţia despre copiii “fără minte” a ajuns repede la bani şi zestre. Că aşa fac oamenii, pornesc de la una şi ajung la altele… Şi brusc s-a auzit tare, clară şi răspicată vocea tatălui meu: “Fata mea e frumoasă şi deşteaptă. N-o vând pe bani ca pe o vită în târg”… Era clar că discuţia scăpase de sub control, tonul era aprig, cearta iminentă… Am fugit speriată în curtea casei, plângând… Un muget sinistru se auzea crescând şi pământul a început să fiarbă, să se unduiască şi să se zbată ca şi cum din măruntaiele lui, un monstru încerca să scape de strânsoare… Taţii au ieşit afară strigând: “cutremur, cutremur…”. Tatăl meu a făcut repede inventarul familiei: “Unde e mama? Aici… Unde e fata? Aici… Tatăl băiatului îşi căuta drum spre poartă strigând: “Paula mea… Paula mea…” N-am înţeles nici acum de ce în îngrijorarea lui nu apărea şi numele băiatului lui… Într-un final, după un minut cât o oră de mate, infernul s-a stins încet, încet… Ca şi amorul… Înţelesesem că pentru ei, eram doar o “partidă” bună… Cutremurul se terminase şi începuse dezamăgirea, prima mea suferinţă din dragoste… “. Aşa imi povestea mai deunăzi, o persoană foarte dragă mie…
Seara aceea de coşmar, a rămas întipărită în mintea tuturor, legată de ceva, un început sau un sfârşit… Ceva a început să devină altfel… Ceva a murit, o rană s-a deschis… Monstrul din adâncurile pământului înghiţise iluzia şi naivitatea mea… Monstrul din adâncuri înghiţise şi alte iluzii, şi altfel de poveşti s-au răsturnat atunci… Fuseseră înghiţiţi oameni, familii întregi, copii, case şi blocuri… Povestea de viaţă a fiecăruia avea să devină un roman cu “înainte” şi “după” cutremurul din ’77…
În noaptea aceea umblam cu tatăl meu pe străzile rudelor, cunoştinţelor, prietenilor, căutând semne de viaţă, mângâind, plângând, oftând, întrebând şi răspunzând, fiecăruia câte ceva… N-am ştiut că agitaţia lui era în parte cauzată de neliniştea pentru fratele meu vitreg ce locuia în Bucureşti… Nu ştia dacă era bine sănătos sau… Telefoanele nu funcţionau dar veştile circulau deja – nici acum nu ştiu cum… Niciodată n-am simţit mai bine ca atunci ce înseamnă cuvântul SOLIDARITATE… Părinţii mei, prietenii lor, profesorii mei, m-au făcut atunci să înţeleg … Casa noastră a avut nevoie de mici reparaţii însă alţii aveau nevoie de adăpost, haine, mâncare şi apă, un cuvânt bun, o îmbrăţişare caldă… Noi am făcut cât am putut… Tata a găsit în el forţa să facă pentru alţii ceea ce spera – cred, n-a spus-o însă niciodată – să primească şi fratele meu în Bucureşti… Lucrurile însă stăteau diferit, aşa cum ştie viaţa să le aşeze şi altfel de cum sperăm sau credem noi… Fratele meu n-a supravieţuit şI nici idolul meu de atunci Toma Caragiu… Fiecare plângea pe cineva, fie rudă, fie prieten, fie artist sau cunoscut, iubit şi apreciat… Familiile speriate se reconstituiau cu repeziciune ca la un semn, adunate în jurul vreunei “vetre”, verificând starea de fapt… A doua zi, a treia şi următoarele, durerea căpătase deja volum, era cuantificabilă, cifrele se transformaseră în numere şi zerourile lor amplificau totul… Îmi aduc aminte că un tânăr de 19 ani, Sorin Crainic, a fost salvat după ce stătuse 250 de ore sub dărâmăturile blocului Continental din Bucureşti… M-a marcat rezilienta lui dar şi insistenţa oamenilor… A fost prima şi ultima oară când am simţit că există viaţă într-un cuvânt atât de des folosit în şcoală şi discursurile de partid… Mai târziu am înţeles că şi alte cuvinte prind viaţă – sau mor – în funcţie de context… Cred că atunci m-am “îmbolnăvit” cu adevărat de umanitate, de compasiune, de drag de oameni… “
În fiecare an, comemorarea celor plecaţi brutal şi nedrept direct în burta fiarei din adâncuri în martie ‘77, răscoleşte teama noastră de necunoscut, de moarte, de durere, de pierdere… Unii însă, au ales să comemoreze şansa la supravieţuire, punctul critic din care existenţa lor a devenit altfel… Momentul când au înţeles că supravieţuirea lor are o semnificaţie, că au responsabilitatea de a face ceva pentru ei şi pentru semenii lor… Că solidaritatea aceea este forţa inestimabilă în situaţii cheie pentru fiecare dintre noi… “Toţi pentru unul şi unul pentru toţi” cum spuneau muschetarii lui Alexandre Dumas, face sens doar dacă există compasiune… Că adevărata forţă din noi este ceea ce ne leagă unii de alţii şi nu ceea ce ne dezbină… Că viaţa se poate sfârşit într-un minut, pe neaşteptate şi tot ce rămâne în urmă e praful… Şi atunci de ce să nu dai un sens vieţii tale, să te bucuri de ea, să fii util celorlalţi astfel încât să rămână în urma ta ceva bun, respect şi valoare? Ca marele şi iubitul nostru Toma? Poate că asta ar trebui de fapt să comemorăm… Viaţa şi adevăratele ei valori! Omenia şi OMUL! În fond solidaritatea nu este o caracteristică exclusiv oamenilor… Şi atunci de ce să nu fie 4 martie Ziua Solidarităţii noastre?
Nu încetez să mă întreb, în fiecare an: ce s-ar fi întâmplat dacă marele Toma Caragiu ar fi supravieţuit? Ce ne-ar fi spus? Şi dacă ar fi din nou ca monstrul subpământean să poftească iar la carne de om, ce s-ar întâmpla diferit cu noi şi între noi? În ce punct critic al vieţii noastre ne-ar găsi? Ne-ar găsi mai slabi şi mai neputincioşi? Sau mai asumaţi şi mai responsabili? Am mai fi în stare să ne dăm cămaşa şi bucata de pâine unul pentru altul? Ne-am mai strânge unul într-altul, cunoscuţi sau nu intru ajutor şi sprijin? Nu ştiu, n-am aflat şi cred că nici nu vreau să ştiu…
