Despre morţi numai de bine… Cred că vorba asta românească are un anume sens: că măcar după ce omul intra în nefiinţă să vedem şi părţile lui bune, partea plină a paharului pe care în timpul vieţii lui n-am reuşit s-o recunoaştem, s-o validăm, s-o respectăm ! Să fie de vină complexul nostru românesc de inferioritate? Să fie frustrarea noastră în fata unora care FAC lucruri frumoase şi memorabile în timp ce noi “stăm pe coada” şi mârâim critici de pe margine lamentându-ne că “n-avem şi nu putem” fiindcă deh, soarta… cu noi a fost zgârcită?
Dar cât ditamai complexul de inferioritate să ai în tine ca să critici un om fiindcă ţi-a impus reguli, fiindcă era mai “neamţ” referitor la disciplină şi seriozitate profesională, fiindcă personalitatea lui te zdrobea că pe o furnică nelăsându-te să te “iei de brăcinari” cu el atâta vreme cât poziţia ta era de ucenic… “Egalitatea” asta comunistă care face un omuleţ să vrea să fie “mai egal” cu celălalt OM, cu atât mai mult cu cât e doar un începător, un “mucos” “cu caş la gură” luat sub aripa cuiva, spre educaţie şi instruire… Şi mai mult, omuleţul e lansat în cinematografie dar fiindcă “şi-a luat nasul la purtare” şi n-a ştiut să păstreze ce a învăţat sau să meargă mai departe, a preferat să “muşte mâna care l-a hrănit”… Ce premoniţie a avut şi Sergiu Nicolaescu… A “hrănit un om şi-un câine”, câinele l-a iubit, omul l-a muşcat… Şi încă nu ştiu care era mai bălos: câinele său omul? Că poate nu e nici numele întâmplător: Costel Bălo (s) iu! Adică “Pistruiatul” sau “Roşcovanul” pentru cei ce-şi amintesc de filmele copilăriei…
Nu vreau să cad în patima lui Lucian Boia şi să afirm că toţi cei care au reuşit să facă în ţara asta mică lucruri deosebite prin muncă şi disciplină, creativitate şi pasiune, au avut sânge “mixt”… Tatăl lui Sergiu Nicolaescu era machedon şi aşa cum afirma maestrul” machedonii sunt îndârjiţi”, cu toate că relaţia sa cu tatăl n-a fost foarte apropiată mulţi ani din cauza serviciului (tatăl era inginer de drumuri şi poduri). “Tata lipsea foarte mult de acasă. Abia prin ’58, când ne-am mutat în aceeaşi clădire, am reuşit să-l cunosc mai bine. Tata muncea foarte mult. Eu cu el semăn. Eu tot ce fac, fac prin muncă. Muncă asiduă. De aceea mulţi mă invidiază, dar nimeni nu mă imita”. Cu toate acestea, Sergiu Nicolaescu a reuşit să înveţe ce era mai important: SĂ FACĂ lucruri mari prin eforturi proprii, SĂ FIE un gentlemen, SĂ AIBĂ o credinţă şi un drum pe care să-l urmeze până la moarte cu “îndârjire”. Credinţa suptă la sânul mamei sale care l-a crescut cu cântece de leagăn patriotice!!! Greu de imaginat, ştiu, dar poate că asta înseamnă patriotismul de fapt! Să te hrăneşti cu o “religie” ca valoare şi să scoţi din ea tot ce e mai bun şi mai frumos! Şi s-o dai mai departe în felul tău, aşa cum ştii tu cel mai bine şi poţi!
Nu ştim şi poate nici nu vom şti vreodată neliniştile şi neîmplinirile lui Sergiu Nicolaescu… Tot ceea ce ştim este că a lăsat zeci de filme nemuritoare cu care ne-am hrănit copilăria cenuşie şi cenzurata, ne-a dat liber la visare şi imaginaţie, ne-a dat o lecţie despre verticalitate, stil şi profesionalism, ne-a fost model pentru sens în viaţă, pasiune şi dăruire pe altarul ales. O lecţie despre respectul faţă de sine, de profesie şi ceilalţi!
Şi asta e tot ce trebuie să ştim despre Sergiu Nicolaescu! Restul este răutate, bârfa, infamie şi frustrare nevrotică a unor oameni complexaţi, eşuaţi şi rataţi! Respect maestre Sergiu Nicolaescu şi din partea mea “numai de bine”! Sper din toată inima să ne întâlnim într-o zi în “Orient Express” la o cupă cu şampanie!
