frontdelpiero.jpg

”În Ploiești n-ai cu cine”, ”în România nu ai unde”, ”investitorii nu sunt încurajați să dezvolte afaceri la noi”, ”D-aia ne pleacă geniile și speranțele, eugeniile, doctorii și it-iștii”, ”exodul creierelor” etc. De câte nu ați auzit cele enunțate mai sus? Ce-i drept, sub diverse multe alte forme și derivate. De câte ori v-ați contrazis cu persoane care au astfel de păreri? Și cum v-ați simțit? Păi să detaliem și abia aștept să fiu contrazis, îmi place să mă cert, dar în particular, aici aștept doar păreri pertinente susținute cu argumente, studii demografice, cercetări socio și toată gama ”eco-bio”. 

Am fost plecat. Am plecat din țară pentru că am vrut ”să muncesc în mină”, să scot cărbuni din pământ și să iasă ceva din mâinile mele. Ceva fizic, palpabil. Simt nevoia să las ”o urmă” pe pământ după ce nu voi mai fi. Am făcut parizer și cârnați pentru 2 luni sau mai puțin în Liverpool, alături de polonezi, unguri și bulgari la Morrison. Tocmai de aceea nu vreau la căpătâi lumânări și mausoleu. Vreau un copac, un tei, un salcâm, un fag sau un stejar. Dar nu despre mine e vorba. E vorba despre cei 106 vietnamezi, cu ”Delpiero” în frunte, care construiesc blocuri în Ploiești, ca să aibă conaționalii, care abia acum simt prostul gust al capitalismului reinventat de alte capete luminate cu bricheta. 

În cartierul 9 Mai din Ploiești se construiesc, în sfârșit pentru Ploiești, blocuri noi. Nu vorbim despre direcția de urbanism aici, nu despre magnații din imobiliare, nici despre persoanele, printre care mă număr și eu, care vor să pornească în viața într-o casă nouă, cu pereți noi, var nou, chiuvetă nouă etc. Știu cum miroase comunismul, deși nu l-am trăit. Atât vă spun, știu cum miroase și mai știu ”gri”-ul ceaușist care mi-a rămas pe retină ca un filtru pentru Instagram. Atât de bine îl știu. Deci nu despre noi, ca nație, ca țară, ca oraș e vorba aici. E vorba despre 106 de suflete, dintr-o cultură diferită, din Asia, e vorba despre Agent Orange, e vorba despre ”Delpiero” și frații lui, părinți, copii, destine frânte, povești de dragoste puse pe stand by la 26 de ani de o distanță de câteva mii de kilometri, toate pentru BANI, stimați și dragi conaționali cu câte cel cinci rude prieteni, frați plecați pe ”dincolo”.

Publicitate - continuă să navighezi
Continuă să citești

Și despre șefi de șantier, muncitori români care după o săptămână în care au luat primul contact din viața lor, nu cu 1 singur asiatic, ci cu vreo 72, au început ”să rupă o boabă de vietnameză” și care își permit să dea raportul care sună cam așa: ”Șefu', ăștia e nespălați, jegoși, lucrează urât și nu le place meseria. Nu știe bre, eu nu știu de ce patronu i-a adus și le dă atâția bani. Le-a adus și bucătar și i-a cazat la hotel. Nu se merită bre. Am eu un văr care dacă se întoarce din Germania, special pentru șantieru' ăsta, io îți garantez că terminăm blocul încă de ”ieri”. Nu lucrează bine, iese pereții strâmbi și amestecă în mortar, nu cu bormașina, ca noi astea frumoase, bagă un băț acolo. Noi nu lucrăm bre așa, noi am fost în Europa și am învățat meserie” 

Da, deci fix despre asta e vorba. Nu detaliez, ma înțelegeți voi și eu la rândul meu vă înțeleg, indiferent de care parte a ecuației vă poziționați, mă credeți pe cuvânt că așa e, pentru că așa e. 

Întâmplarea face să am un prieten bun, foarte bun, de la o aruncătură de băț de Ploiești. Satul se numește Lipia, județul Buzău. Îl cheamă Aurel și l-am cunoscut în perioada ”bună” a vieților noastre. Eu student și angajat în call center, el montator de geamuri termopan, fără facultate și part time în call center. Ne-am văzut, ne-am plăcut, dar ce rămâne de făcut? Bineînțeles, am rămas prieteni. 

Atât trebuie să știți despre Aurel, asta dacă nu i-ați trecut deja pragul vestitului bar al unui hotel de 5 stele din Londra, pe care îl administrează și aprovizionează, dintr-o nebunie zic eu, din plăcere și ca part-time (el e omu' cu part-time-u', veșnic în descoperire). Aurel full time e somelier.

Recunosc, n-am știut ce înseamnă, dar voi sunt sigur că știți, dacă nu, ”google it” și veți afla. Nici despre Aurel nu e vorba, somelier de 79 de stele, cunoaște vinu' din 1982 după aromă, note, tărie... cât de mult a plouat în anu' recoltării, cât soare a fost a fost, ce înseamnă cupaj și de ce etc. Aa... toate astea legat la ochi. Că așa e la somelierii ăștia, niște tâmpiți aș zice eu.

Ce? Vinu' de butoi făcut la țară nu ie bun? Nu cu ăsta ne-am făcut mari? Ie bun taică, d-asta nu sunt băutor de vin. Fix din cauza asta, pe cuvânt. Încă de dinainte să-l cunosc pe Aurel. 

Mda, nu despre Aurel e vorba. Și nici despre viitoarea soție a lui pe care nu am avut onoarea încă să o cunosc. Și care din păcate pentru mine, e vietnameză. Da, mi-a fost rușine că sunt român la mine în țară, recunosc. Mi s-a întâmplat ieri, în 9 Mai, de față cu 106 vietnamezi, mai mulți decât muncitori români pe același șantier. Recunosc și o spun deschis. Mi-a fost rușine. Și eu sunt cam nerușinat și impertinent. Mi-a fost rușine de viitoarea soție a bunului meu prieten pe care nu am cunoscut-o încă. Recunosc în numele ălora care, deși școliți ”la Europa” să dea cu mistria, au învățat ei vietnameza în două săptămâni pe șantier, în 9 Mai, fix în Ploiești, ”la mine în cartier”, unde îmi voi crește copiii. 

Pentru cei 106 de vietnamezi din Ploiești, pe care mi-aș dori să-i cunosc în parte, în frunte cu Delpiero, pentru viitoarea soție a lui Aurel din Lipia, Buzău, montator de termopane și agent call center cot la cot cu un student la sociologie, acum somelier în Europa, atât de bun încât ”n-a văzut nici Germania”, pentru colegii mei din redacție, colegii de facultate și pentru toți pe care îi cunosc și îmi împărtășesc convingerile sau nu și în numele copiilor mei, eu îmi cer scuze. Chiar și în avans. 

Concluziile le trageți singuri. Recunosc, pe mine, imaginile de mai jos și poveștile de după m-au impresionat, tocmai de aceea vă avertizez că ”urmează imagini cu un puternic impact emoțional”. Voi reveni pe marginea acestui subiect după ce-l voi duce pe Delpiero și pe ”frații” lui să vadă Ilie Oană, Petrolul, Bucegi-ul, Marea Neagră, Brașovul capra neagră, varza, barza, viezurele și mânzul și multe alte locuri dragi mie. Sunteți și voi, cei care rezonați cu cele scrise mai sus, bineveniți. 

821ec5d6-8566-47ab-9add-fb2cc6626cb0.jpg

b4422816-a0d2-4f6b-ad9a-1e7b6e2800ce.jpg

56556103-b53c-4c72-a99c-44ae548fa393.jpg


Drepturi de autor și renunțarea la răspundere juridică

Site-ul Observatorul Prahovean (www.observatorulph.ro) conține, pe lângă fotografiile și materialele produse de jurnaliștii noștri, materiale protejate prin drepturi de autor a căror utilizare nu a fost întotdeauna autorizată în mod expres de către deținătorul drepturilor de autor.

În concordanță cu misiunea noastră, aceea de a asigura dreptul la informare al cetățenilor, considerăm că aceasta reprezintă o "utilizare corectă" și neangajantă în domeniul legilor copyright a oricărui material protejat prin drepturi de autor, așa cum este prevăzut în legislația națională, europeană și internațională (ex.: secțiunea 107 din Legea drepturilor de autor din SUA, Directiva UE, DIRECTIVA (UE) 2017/ 1564 și Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, actualizată – Art. 35, lit. f).

Excepție fac cazurile materialelor publicitare plătite (marcate cu: ”Publicitate” sau ”(P)”), acolo unde răspunderea juridică asupra textelor/fotografiilor aparțin în totalitate clientului nostru.

Dacă doriți să utilizați materiale protejate prin drepturi de autor de pe acest site în scopuri proprii, care depășesc utilizarea corectă, trebuie să obțineți permisiunea de la proprietarul drepturilor de autor.