În satul prahovean Plăiețu, uitat de timp și acoperit de ape, nu mai e nimeni să ducă mai departe povestea. Locul a rămas un fel de martor între Dumnezeu și oameni, după ce ultimul său locuitor, Elena Ciobanu, s-a stins, în iarnă, la aproape 83 de ani. După ea, s-a lăsat întunericul. Plăiețu a dispărut de pe hartă și rămâne unul dintre satele Prahovei care moare odată cu singurul său locuitor.
Tanti Elena a trăit, mai bine de opt decenii, o viață în izolare, sărăcie și neputință. Într-o singurătate fără margine și fără început. Femeia nu a vrut în ruptul capului să plece din locul în care s-a născut și în care și-a dus zilele.
În fiecare duminică lua barca barca și mergea să își ia de-ale gurii de la piața din Măneciu, cu pensia ei de câteva sute de lei.
Acesta era singurul ei contact cu lumea reală de care se desprinsese de mai bine de 40 de ani, atunci când oamenii, vecinii ei, au fost strămutați pentru a face loc barajului și lacului de acumulare.
Citește și: Satul din Prahova unde, astăzi, mai trăiește un singur om: „Așa mi-a fost scris, iar acum e prea târziu să mai dau pagina”
În anii 70, la Plăiețu au început exproprierile, iar în 1980, sătenii au fost strămutați în comună, cu toată agoniseala de-o viață. Oameni, povești, destine, toate, sau aproape toate, sacrificate și mutate în blocuri reci, triste și gri. Până la evacuarea locuitorilor din acest sat exista școală și magazine.
La Plăiețu au locuit, demult, aproximativ 500 de familii, era aici școală, era o biserică, erau magazine, își amintește primarul Auraș Dragomir. Azi nu mai e nimeni. Peste sat s-a lăsat bezna, odată cu plecarea într-o altă lume a unicului locuitor ce se încăpățânase să rămână.
Satul, întins pe aproape șapte hectare a rămas pustiu cât vezi cu ochii. E doar o întindere de ape și izolare.
Urme ale celor care l-au locuit se văd și azi. Ruine ale unor case, plictisite de atâta singurătate, cu pervazuri din lemn ce stau încă mărturie faptului că aici a fost, cândva, viață.
