IKIGAI_1_c6251.png

O foarte frumoasă legenda din Okinawa, spune aşa: O femeie din Ōgimi-Okinawa, fiind în comă şi aproape de a muri, are deodată sentimentul că se ridică la cer şi acolo aude vocile strămoşilor ei care o întreabă:

  • Cine eşti tu?
  • Sunt soţia unui bărbat pe nume..., răspunde femeia
  • Nu te-am întrebat nevasta cui eşti, ci cine eşti tu?
  • Sunt mama a patru copii, continua femeia
  • Nu te-am întrebat mama cui eşti, ci cine eşti tu?
  • Sunt profesoară, încearcă din nou femeia.
  • Nu te-am întrebat ce profesie ai, ci cine eşti tu?
  • Sunt o shintoista! Răspunde din nou.
  • Nu te-am întrebat ce credinţă ai, ci cine eşti tu?

Şi indiferent ce răspunsuri a încercat femeia, tot n-a reuşit să-i mulţumească pe strămoşi. Într-un final, cu ultimele resurse, le răspunse aşa:

  • Eu sunt cea care se trezeşte în fiecare zi pentru a îngriji de familia mea şi a hrăni minţile crude ale copiilor din şcoală în care lucrez.

Abia atunci au încetat mulţumite vocile strămoşilor şi au trimis-o înapoi pe pământ. A doua zi, femeia s-a trezit din comă cu un sentiment puternic de convingere că de fapt acela era sensul ei în viaţă. A mers acasă unde a pregătit masa pentru copiii săi şi lecţiile pentru elevii ei din şcoală. Femeia îşi descoperise de fapt IKIGAI-ul.

Publicitate - continuă să navighezi
Continuă să citești

     Okinawa este una din insulele Ryukyu, aflate mai la sud de tărâmul principal japonez, administrativ face parte din prefectura Okinawa a Japoniei şi mai este denumită şi ţinutul nemuritorilor. Este una din cele cinci “zone albastre” ale Pământului, denumite aşa de Dan Buettner datorită condiţiilor de viaţă, calităţii vieţii, vitalităţii şi vârstei înaintate a locuitorilor ei. Okinawa este pentru japonezi cam cum este Hawaii pentru americani... Un paradis!

      În Okinawa, locuitorii au cea mai mare speranţă de viaţă şi aici trăiesc cei mai mulţi centenari de pe glob. Două treimi din cei ce au împlinit 100 de ani vieţuiesc aici în mod autonom. Tot aici sunt cele mai scăzute incidente de cancer, cardiopatii, diabet şi atac cerebral. Sigur că tendinţa occidentalilor a fost să dea vina pe alimentaţia localnicilor, numind-o dieta Okinawa, ignorând însă modul şi filozofia de viaţă a acestora.

Până la urmă suntem mult mai mult decât ceea ce mâncăm, nu? Studiile spun că longevitatea este influenţată de gene (20%) şi 80% de stilul de viaţă (alimentaţie, mediu social, profesie, prieteni, filozofie de viaţă). Cercetătorilor mai curioşi le-a luat ceva timp să descopere că misterul e în IKIGAI. Iki (viaţa)- gai (realizare a ceea ce speră cineva, scop). Japonezii traduc Ikigai ca fiind: scopul pentru care trăiesc sau motivul pentru care mă trezesc dimineaţa.

      Dacă întrebi un japonez despre scopul lui în viaţă, îţi va răspunde imediat ori că încă îl caută ori că îl ştie deja. De fapt, cca 73% dintre ei îl ştiu, poate fiindcă modul în care se desfăşoară educaţia lor, îi conduce implicit spre răspunsuri... Conceptul e vechi, dat din generaţie în generaţie şi face parte din însăşi existenţa lor. Pentru noi ar echivala cu: să faci un copil, să ridici o casă şi să sădeşti un pom. Mai nou important e să fii sănătos, ca de restul se ocupă Dumnezeu sau statul... cu mila...

     Pentru occidental scopul în viaţă e fericirea, starea aceea de beatitudine efemeră, suspect asociată cu bunăstarea, poziţia socială şi puterea de a deţine orice (bunuri, oameni). Ei, pentru japonez nu verbul a Avea e definitoriu şi nici a Fi, ci a Face! Şi nu e vorba doar despre el, ci sunt implicaţi şi ceilalţi. IKIGAI este un alt fel de fericire, mai profundă și mai stabilă, generoasă şi colaborativă - eu și ei împreună.

     Deşi aveam cunoştinţă despre IKIGAI, nu aveam cum să înţeleg fără să văd cum trăiesc şi cum simt japonezii IKIGAI-ul. Aici am înţeles cu adevărat conceptul, similar celui de flow al lui Mihaly Csikszentmihalyi, profunzimea sensului vieţii descris de Viktor Frankl (Omul în căutarea sensului vieţii) şi chiar pe Nietzsche: „Cel care are un de ce pentru care să trăiască, poate să suporte aproape orice”. Un Aha-moment mi-a oferit cheile înţelegerii şi mi-a schimbat traseul...

     IKIGAI înseamnă să înţelegi cine eşti tu cu adevărat, relaţiile pe care le ai cu lumea înconjurătoare şi cum să alegi ceea ce vrei să faci cu tine, cu viaţa ta. Înseamnă să înţelegi ceea ce iubeşti să faci, lucrurile pe care le faci mai bine decât alţii, lucrurile de care au nevoie ceilalţi şi lucrurile pentru care ceilalţi ar plăti ca să le primească. IKIGAI este şi când admiri floarea de cireş şi când participi activ la pregătirea unui festival, când găteşti sau plantezi orez...

     IKIGAI înseamnă să trăieşti cu bucurie, cu sentimentul de împlinire şi echilibru în rutina zilnică a vieţii.

     IKIGAI te provoacă să-ţi răspunzi la câteva întrebări:

  • Ce iubeşti să faci, în fiecare zi şi la orice oră?
  • La ce te pricepi cel mai bine? Care sunt abilităţile şi deprinderile tale specifice?
  • De ce anume au nevoie cei din jurul tău, mica/marea ta comunitate?
  • Pentru ce, din ceea ce faci tu, ar fi dispuşi să te plătească ceilalţi?
  • Poţi găsi ceva care să-ţi placă atât de mult să faci, la care să te pricepi foarte bine, ceva de care ceilalţi să aibă nevoie şi să fie dispuşi să te plătească pentru asta? În acelaşi proces?

     Primele două întrebări se referă la tine, strict la resursele tale. Următoarele două se referă la ceilalţi, la lumea înconjurătoare, la comunitatea din care faci parte. IKIGAI înseamnă mix-ul între cele două perspective, o combinaţie echilibrată şi dinamică, prin a cărei homeostazie vei putea să “dărâmi munţii”.

     Spre exemplu: O persoană alege să devină pictor/muzician/actor fiindcă îi place şi e încurajat să continue pentru că are talent. I se spune poate sau aşa crede el, că şi-a găsit pasiunea. Studiază cât e nevoie şi îşi vede visul cu ochii. O vreme lucrurile se mişcă în sensul aşteptat, mai puţin cu recompensele (deh, e la început) însă constată că piaţa nu e aşa de receptivă la prestaţia sa, concurenţa e mare, lumea nedreaptă. Simte că-i lipseşte ceva, că n-are loc, că lumea n-are nevoie de el, că viaţa trece şi încet, încet îşi pierde elanul, se blazează, devine nervos, se revoltă, oboseşte şi adesea cade în depresie...

     Astfel ceea ce putea să rămână o pasiune, un plus de valoare a persoanei respective sau o variantă secundară de împlinire s-a transformat în piatra de temelie a propriei existențe pe care s-a construit însăși viața acesteia. Prin faptul că individul, sau cei care îl ghidează în viață (părinți, tutori) ignoră receptivitatea comunității asupra a ceea ce a ales individul să ofere lumii și în lipsa unor informaţii conectate cu realitatea înconjurătoare, această alegere de viaţă poate deveni chiar blestemul său.

     Alt exemplu: Un copil dintr-o familie de medici/avocaţi este îndrumat să aleagă un drum similar părinţilor (“Cu meseria asta n-o să mori niciodată de foame”, “Te putem ajuta direct”). O propunere raţională, de bun simţ pragmatic, ce ignoră cu desăvârşire resursele copilului şi atracţia lui pentru alte domenii (“Lasă prostiile, nu-ţi folosesc, e pierdere de timp, tu eşti mai presus decât alţii “) Copilul e admirativ la stima de care se bucură părinţii, îi place şi calitatea financiar-materială ce derivă din aceste profesii, fiindcă învaţă cu uşurinţă se pune pe studiu, finalizează şi... lumea pare că e a lui. Are o profesie frumoasă şi bănoasă. O vreme. Din motive independente de el susţinerea parentală devine insuficientă, munca se îngreunează, eşecurile inevitabile îl dărâmă, fluctuaţiile financiare îl destabilizează, oamenii îl enervează că sunt proşti, prea insistenţi sau plângăcioşi. Simte că nu mai face faţă, toată lumea vrea ceva de la el şi la cabinet şi acasă, nimeni nu-l înţelege deci trebuie să facă ceva. “Aşa o să curgă toată viaţa mea???” Şi se împrieteneşte cu alcoolul, cu antidepresivele, cu “iarba”, cu sexul extra..., cu orice l-ar face să se simtă un pic mai bine. Visul lui de mărire s-a spart şi nu pare că ar putea cineva să pună cioburile la loc... deși a muncit foarte mult să ajungă aici. Ce lipsește din acest efort (de decenii câteodată)? Este ceea ce iubeşti să faci, în fiecare zi şi la orice oră?

      Încă un exemplu: Doi părinţi iubitori observă că odrasla lor are o fire blândă, e bun la suflet şi sare să-i ajute pe toţi la necaz. De mică se joacă de-a doctorul şi îngrijeşte toate mâţele şi căţeii bolnavi pe care-i găseşte în drum. Gata: copilul are o misiune. De salvator. Cu mare chin îl susţin să devină veterinar. O alegere bună în contextul actual. Câţi n-au nevoie de veterinar? Odată licenţiat însă, constată că deschiderea unui cabinet propriu e o mare problemă, financiar şi locativ, frontul de clienţi e slăbuţ (deh, e începător) şi încasările trag spre zero, părinţii nu-l pot susţine, aşadar pleacă la ţară. Aici e nevoie de el, dar oamenii n-au bani ca la oraş, plata e mai mult barter, condiţiile sunt sub aşteptările lui, descoperă că e stângaci deşi are cele mai bune intenţii. Frica începe să-l muşte, dezamăgirea se instalează încet încet, urlă prin sânge furia că s-a născut în locul nepotrivit şi tot mai des apare întrebarea: Aşa o să curgă toată viaţa mea? N-a ştiut şi nimeni n-a anticipat că pe lângă misiunea lui, avea nevoie şi de alte informaţii, resurse...

     Ce ar fi trebuit să ştie toţi aceşti copii? Că nu e suficient să ai O pasiune, să simţi că ai O misiune, ci să afli cât mai multe despre tine în aşa fel încât să te potriveşti pe aceste baze cu nevoile comunităţii tale şi condiţiile ei de răsplată. Că sincronizarea e un proces, uneori mai lent decât şi-ar dori, însoţit de eşecuri şi decizii greşite, un proces de încercare-eroare-încercare care odată început şi respectat aduce satisfacţii, mulţumire sufletească, energie de calitate, stare fizică bună, recunoaştere socială şi mult râvnita (astăzi) senzaţie de apartenenţă la grup.

     Da, japonezii ştiu toate acestea deşi au şi ei hikikomorii lor, cu tot alaiul de depresii, sinucideri...

      Fiindcă secretul este acolo în centru, la intersecţia dintre cele patru întrebări, în întrepătrunderea lor. Raspunsul este un da la cele 4 intrebari simultan şi găsirea lui cere timp, efort, disciplină şi perseverenţă, pe principiul încercare-eroare-incercare şi... de la capăt!

     Merită? O daaa! Doar cei care ajung să-şi afle şi trăiască IKIGAI-ul vor şti! Ceilalţi se vor rătăci prin viaţă, plini de boli şi suferinţe (cum spune poetul) vor deveni poveri pentru ei şi cei dragi lor, vor simti ca fac umbră pământului degeaba... Câtă risipă inutil...

     Şi totuşi, ce-ar fi dacă am încerca experimental măcar, să ne descoperim IKIGAI-ul? Altfel ce rost ar avea să călătorim prin lume, să admirăm doar peisaje frumoase, fără să învăţăm ceva din înţelepciunea celor ce demonstrează că pot mai mult şi mai bine decât noi? Poate chiar asta face parte din IKIGAI-ul unora dintre noi?

image fea75
Contactează Redacția Observatorulph.ro pe WhatsApp la: 0726.221.596 - doar text, foto și video.
Eugenia Popovici

banner sos deces ultim 300 copyright.jpg

harold.jpg