fbpx

60242825_2273258776245708_3533199303537328128_n_fb5f5.jpg

“Orice călătorie e o experienţă a diversităţii. Dar foarte puţine mijlocesc saltul de la diversitate la diferenţă. Una e să te mişti în variaţiunile multiple ale aceleiaşi teme, alta este să te simţi catapultat pe o altă planetă. Că, de pildă, când călătoreşti în Japonia... Pentru mine, Japonia rămâne, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai "străin"...

În Japonia,..., alteritatea e radicală. Te mişti în spaţiul unei alte umanităţi, al unei lumi paralele. Nimic nu seamănă cu ce ştii. Nici măcar asemănătorul...” (Andrei Pleşu – Comedii la porţile orientului)

Este ora 12,30 când aterizăm pe aeroportul Haneda din Tokyo. Un gând îmi spune: e 6,30 dimineaţa acasă, suntem cu 6 ore mai târziu, copiii mei încă dorm... Un autocar ne preia într-un tur de oraş şi şoferul ne întâmpină cu plecăciuni şi urări de bun venit. Întreb ce zice omul acolo şi încep să învăţ primele cuvinte în japoneză. Nu ştiam cât de bine imprimate în minte vor deveni. O ghidă japoneză (o păpuşă de porţelan cu zâmbet larg şi ochi de copil, pe nume Midori-san) ne povesteşte planul zilei. Începe un basm şi cum aveam să constat mai târziu, începe un nou capitol din viaţa mea, poate cel mai frumos şi mai consistent din punct de vedere al concepţiilor, valorilor şi comportamentului.

Publicitate - continuă să navighezi
Continuă să citești

Prima oprire este în parcul din jurul Templului Meiji (Meiji Shrine). Templul este shintoist şi e ridicat în onoarea împăratului Meiji şi împărătesei sale, plecaţi dincolo din 1912 (respectiv 1914), atât de veneraţi şi regretaţi de japonezi încât au adus şi plantat voluntar 100.000 de copaci din toate colţurile ţării şi lumii, în onoarea lor şi în credinţa că spiritele lor veghează în continuare la bunăstarea şi armonia poporului japonez. Încep să înţeleg mai multe despre religia Shinto: nu are un profet, nu are cărţi sfinte, nu are zei sau mai bine zis tot ce este viu este divin, de la plantă la râu şi pământ, însuşi muntele este –san, cu atât mai mult oamenii speciali ce au dedicat timp, efort şi pasiune pentru comunitate, valorizează armonia cu natura şi inima curată, sinceră. Încep să mă simt acasă, foşnetul frunzelor îmi aduce aminte de “râul, ramul, mi-e prieten numai mie...” şi un gând glumeţ se joacă cu mintea mea: păi aşa şi eu sunt de când mă ştiu shintoistă, că doar mă jucam cu animalele şi copacii ca şi cum erau prietenii mei, dacă alţii n-aveam... Şi tot soarele îmi era zeiţă (Amaterasu) fiindcă atunci aveam voie să ies la joacă...

Învăţ ritualul de purificare înainte de intrarea în templele shintoiste, adică spălarea mâinilor şi a gurii într-o anume ordine şi formă, în timp ce mintea mea opozantă face figuri: “ete na, sunt curate” (minte occidentală, deh), totuşi îl fac şi intru. Atâta simplitate, atâta linişte şi atâta respect al celor din jur faţă de călugări, atâta ospitalitate a călugărilor faţă de cei ce intră, încât mintea opozantă se retrage încetişor cu jenă... Jena creşte la auzul vocilor din grupul meu, care răsună în liniştea celor ce se reculeg: “Fă-mi şi mie o poză aici! “. Pe 700.000 mp, cu alei largi umbrite de copaci viguroşi şi cireşi înfloriţi, te poţi pierde lejer până seara târziu, meditând, reflectând la sensul vieţii şi frumuseţea ei trecătoare dar nu te simţi singur nici o secundă. Sau mai bine zis, simţi o singurătate protectoare, te simţi în siguranţă, acasă...

O mică dezordine şi hopa, nu ne mai regăsim cu toţii, un membru al grupului nu e de găsit, s-a pierdut... Se mobilizează ghizii, forţele de poliţie dar cum să cauţi în atâta pădure... Telefoanele sună, apelantul nu răspunde, mizăm pe kami (divinităţile protectoare shintoiste) şi cu convingerea că ne vom regăsi în formulă completă la hotel şi după o oră de căutări, plecăm mai departe. Midori-san ne convinge că nimeni, absolut nimeni nu păţeşte nimic rău, persoana va fi găsită şi adusă în bună ordine acolo unde trebuie. Se anunţă la hotel posibilă apariţie a rătăcitei... Aşa a fost.

Ne-am regăsit seara la hotel, la recepţie, persoana fiind complet năucă de cât de amabili au fost cei ce au îndrumat-o, şoferul de taxi ce-a dus-o la hotel, recepţia hotelului ce a înţeles şi a confortat-o până am ajuns noi. O altă lume, altă atitudine faţă de oameni, altă civilizaţie... Într-o ţară în care limba nu te ajută să înţelegi sau să te exprimi, iar cunoaşterea limbii engleze e ca o glumă bună: noi abia dacă înţelegem engleza vorbită de ei (în cazul în care o şi ştiu) iar ei cu greu înţeleg engleza noastră (aia de baltă; -)) Japongleza combinată cu gesturi şi expresii faciale e sfântă!

Între timp, dezmeticiţi bine de tot de evenimente, ne continuăm drumul în Tokyo, pe Champs-Elysse – ul japonez, Omotesando, arteră de mare rafinament, luxoasă, zonă de shopping pentru extravaganţi, de promenadă de seară şi cină. Clădiri înalte, sofisticate arhitectural şi de tip futurist, adăpostesc firme de renume, de la Audi Forum, Yves Saint Laurant, Dolce & Gabbana, Jimmy Choo până la Prada Building (clădire iluminată din interior pe timpul nopţii, ca şi cum ar fi aterizat o navă extraterestră pe bulevard), The Espace Gallery (ce-şi schimbă display-ul frecvent) situată pe terasa clădirii Luis Vuitton, până la MoMa Design Store, magazin deschis de curând de către Muzeul de artă modernă din New York, la etajul trei în clădirea Gyre.

Ce mai, suntem într-un New York japonez, unde se vede clar care sunt turiştii: cei care merg cu gura deschisă şi cu ochii pe sus, cu aparatele foto sau telefoanele în faţă, de care te loveşti haotic în încercarea lor de a surprinde totul într-o succesiune de fotografii, uluiţi şi încântaţi că pot să respire acelaşi aer cu extratereştrii ăştia mici şi subţirei, ce se strecoară preocupaţi pe lângă ei. Încep să înţeleg că aşa cum merg maşinile pe şosea pe partea stângă (da, au volanul pe dreapta), la fel merg şi pietonii, pe banda marcată pe trotuare pe partea corespunzătoare sensului de mers, înţelept demarcate de bandă de întors printr-o zonă cu asperităţi pentru persoanele nevăzătoare (să simtă la mers că sunt sau nu pe direcţia bună), că maşinile sunt toate hybrid şi parcă scoase din cutie de curate ce sunt, că nu se claxonează şi nici nu urlă nici o sirenă de poliţie sau salvare (fiindcă există protocoale prin care se li face loc fără să panicheze sau agreseze sonor populaţia), nu sunt noxe şi aerul este ca de munte, nu este praf pe nicăieri şi nici mizerie dar nici coşuri de gunoi, că sunt la fel de mulţi copaci ca şi clădirile şi că în spaţiile acestea largi de circulaţie, trecerile de pietoni sunt ca nişte jocuri pe calculator (pe sus pe pasarele, pe jos şi în diagonală, în subteran prin scări rulante, pe unde nici nu gândeşti doar-doar să fluidifice circulaţia celor 13,8 milioane de japonezi ce parcurg zilnic drumurile birou-acasă-birou-acasă... Oamenii sunt calmi, nu par să fie deranjaţi de mulţimea haotică de fotografi amatori, de glasurile stridente (faţă de ale lor), de (im) politeţea aflată la 1000 de ani lumină distanţă de a lor... Văzuţi din afară, părem căzuţi din spaţiu, de pe planeta maimuţelor şi ne lipseşte un Cezar...

Dar nu suntem singurii, mai sunt grupuri de turişti şi de pe alte “planete”; -) Suntem în Harajuku, a doua după Ginza ca zonă de lux şi una dintre prefecturile zonei metropolitane Tokyo. Încep să înţeleg geografia locului, deşi ceva lecţii îmi făcusem de acasă, că Tokyo e de fapt o prefectură metropolitană, compusă din 23 regiuni administrative sub metropolitane, municipii şi oraşe ce compun zona metropolitană. De fapt, e foarte greu de înţeles cum e structurat Tokyo fiindcă mental nu avem conceptul de metropolă, prefectură şi municipiu. Mintea dă să organizeze conceptele pe ceea ce cunoaşte deja, iar aici lucrurile stau cu totul şi totul altfel.

E un cumul de orase-municipiu, organizate în prefecturi, iar prefecturile sunt organizate în districte, într-o zonă metropolitană, pe o suprafaţă de cca 2200 kmp locuind cca 37 milioane de oameni. Un fel de Bucureşti x 10 ca suprafaţă şi populaţie dar organizat altfel şi mai ales administrat într-un fel care face ca doar jumătate din gospodării să posede o maşină, iar reţelele de transport să fie atât de bine puse la punct încât poţi ajunge oriunde într-un timp foarte scurt. Pentru câteva secunde ne-am putea imagina orașele mari ale României așezate ca într-un joc cu cuburi unul lângă altul și unul peste altul, așa ca o pagodǎ și tot n-ar fi de ajuns...

În fine, s-a lăsat seara, luăm cina şi ne împrietenim cu supa miso, sushi şi prăjiturele din orez cu fasole azuki (mmm, deliciu). E o atmosferă plăcută, răcoare dar plăcut aşa că ieşim să cercetăm împrejurimile: oraşul e luminat a giorno, lângă noi e stadionul Tokyo Dome al Giganţilor baseball-iști, azi e meci şi suporterii ies fericiţi din clădire accesorizați cu însemnele echipei favorite. Alături, un restaurant robot plimbă mâncarea comandată până la persoana flamândă, unii caută un loc de fumat (şi asta este o poveste...) iar alţii se distrează într-un montaigne ruse uriaş... Peste unii dintre noi, noaptea se lasă greu, mie în urechi îmi răsună muzica unei fântâni cântătoare din preajma hotelului, unde încercam să-mi pun ordine în gânduri. E ora 1 noaptea şi oraşul e treaz, acasă e seară dar oamenii mei încă dorm... Adorm şi eu cu o sută de gânduri pe minut şi toate încep cu: Cum? În ce fel? Când? Pentru ce? De când?

Voi afla în zilele următoare !Pe mâine...JJ

Galerie FOTO

59999908_2249123705337625_7194743602952536064_n_689b4.jpg

59725723_471060460327172_4739041728718176256_n_384ba.jpg

59674172_329150561090105_3922949448002437120_n_859ce.jpg

59809755_308219093409948_734385926683230208_n_7077e.jpg

60159691_848157798896370_1949136479108202496_n_0e8b5.jpg

60242825_2273258776245708_3533199303537328128_n_63597.jpg

60193811_629658920791213_20885038686011392_n_ba5b2.jpg

59725722_667411820370330_3177721653769535488_n_a7f13.jpg

59489240_2162469850473300_5283640936151121920_n_52b1b.jpg

59729734_2306743646012877_4105754624898629632_n_71e35.jpg

Informeaza-te inainte de a cumpara o casa

Contactează Redacția Observatorulph.ro pe WhatsApp la: 0726.221.596 - doar text, foto și video.

Comentează cu profilul tău de Facebook


sc_vasile1_83d7d.jpg
banner sos deces ultim 300 copyright.jpg
harold.jpg