În Ploiești, într-o cameră transformată în atelier, printre mașini de cusut, tipare, bucăți de dantelă și rochii aflate în lucru, doamna Maria practică de zeci de ani o meserie pe care nu a învățat-o la școală. A început să coasă la 19 ani, după ce a ratat la limită admiterea la facultate, iar tatăl său i-a spus că nu își permite să o întrețină și că trebuie să muncească. Astăzi, cele mai multe cliente ajung la ea din recomandări, iar rochiile de ocazie au devenit marea sa pasiune.
Femeia a acceptat să își povestească viața și experiența profesională sub protecția anonimatului. Nu o cheamă Maria, însă așa o vom numi în acest articol.
A picat admiterea la UPG „a doua sub linie”
După terminarea liceului, doamna Maria a încercat să urmeze cursurile Universității Petrol-Gaze din Ploiești. A susținut examenul de admitere, însă a ratat intrarea la facultate la foarte mică distanță. „Am picat a doua sub linie”, își amintește ea.
În acel moment, tatăl său i-a spus direct că familia nu are posibilitatea să o întrețină în continuare și că trebuie să înceapă să muncească. „Tata mi-a spus că el nu are bani să mă țină și să mă apuc de muncă”, povestește croitoreasa.
A primit o repartiție după liceu, însă, când a mers să se angajeze, a aflat că postul fusese deja ocupat de altcineva. A urmat o perioadă de șomaj, iar apropierea momentului în care urma să rămână fără niciun venit a obligat-o să găsească rapid o soluție.
Așa a ajuns să răspundă unui anunț prin care se căutau persoane dispuse să lucreze la domiciliu. Primea de la firmă articole deja croite și trebuia să le asambleze acasă. Era vorba, la început, despre produse pentru bebeluși.
„Nu știam nici să bag ața în mașina de cusut. Aveam mașină în casă, dar nu știam să o folosesc”, mărturisește doamna Maria.
A învățat croitoria singură, cu reviste și dicționar
Primele produse au fost simple, dar curând au apărut și primele solicitări din partea prietenelor. Una dintre ele i-a cerut să îi facă un sacou.
Doamna Maria a cumpărat o revistă Burda, a scos tiparul și a încercat să înțeleagă singură fiecare etapă. Revista era în limba maghiară, așa că lucra cu dicționarul lângă ea.
Noaptea traducea explicațiile, iar a doua zi încerca să le pună în practică. „Stăteam noaptea și traduceam, iar a doua zi făceam ce tradusesem. Dacă mi-ar fi spus cineva în clasa a XII-a că o să mă apuc de croitorie, aș fi crezut că are probleme”, spune femeia.
Nu a urmat o școală de profil, dar a compensat prin muncă, încăpățânare și foarte multe ore petrecute în fața mașinii de cusut.
Uneori, soluțiile îi apăreau chiar în timpul nopții. Povestește că, atunci când nu reușea să monteze corect o mânecă la un sacou, se culca gândindu-se la problema respectivă. Se trezea, mergea în atelier și încerca din nou. „Visam noaptea cum trebuie să pun mâneca. Veneam în atelier, o montam și scriam pe hârtie ce am făcut, ca să-mi amintesc a doua zi”, spune ea.
Obiceiul de a nota fiecare etapă s-a păstrat. Și astăzi scrie pe materiale, pe tipare sau pe hârtii orele de lucru, măsurile și modificările care trebuie făcute.
De la lucrul la domiciliu, la fabricile de confecții
După începutul modest de acasă, doamna Maria a ajuns să lucreze în mai multe croitorii și fabrici de confecții din Prahova. A trecut prin ateliere în care producția era organizată pe faze, fiecare angajată executând aceeași operațiune de sute de ori.
Una monta fermoare, alta cosea betelii, alta făcea festonul sau curăța firele rămase pe produs. „În croitorie, chiar dacă ai școală, când ajungi într-o fabrică nu înseamnă că știi să faci un produs cap-coadă. Sunt femei care ani întregi pun doar fermoare sau fac o singură operațiune”, explică aceasta.
A lucrat inclusiv în controlul tehnic al calității și în coordonarea producției. Trebuia să urmărească respectarea termenelor, calitatea cusăturilor și numărul de produse finalizate.
Într-unul dintre ateliere, înainte ca ea să ajungă acolo, se realizau aproximativ 700 de produse pe săptămână. După ce a reorganizat activitatea, producția ar fi crescut la 1.200–1.300 de bucăți.
Munca era însă epuizantă. Atunci când linia de producție rămânea în urmă, se așeza ea însăși la mașina de cusut și lucra alături de angajate pentru a putea respecta termenul de livrare. „Trebuia să stau cu gura pe femei și să le împing de la spate. Poate într-o zi uneia îi era rău, poate era obosită, dar noi aveam normă și termen de livrare”, spune doamna Maria.
În cele din urmă, a decis că nu mai merită să lucreze pentru un salariu care nu îi permitea să își acopere toate cheltuielile. A renunțat la fabrică și s-a întors la lucrul de acasă.
Atelierul de croitorie amenajat într-o cameră a casei
Astăzi, atelierul doamnei Maria funcționează într-o cameră a locuinței sale. Spațiul este ocupat aproape în întregime de mașini de cusut, materiale, tipare, umerașe și haine lăsate de cliente pentru modificări. Aici croiește, face probe, modifică și coase produsele de la zero.
Nu are însă o formă juridică pentru activitatea pe care o desfășoară. Spune că nu își poate deschide un PFA deoarece, din punct de vedere juridic, casa în care locuiește și în care și-a amenajat atelierul nu este proprietatea sa.
În trecut, a reușit să funcționeze ca persoană fizică autorizată folosind sediul unei alte persoane, în baza unui contract de închiriere. După expirarea contractului, nu l-a mai putut prelungi.
A căutat și alte spații, însă chiriile și utilitățile ar fi fost imposibil de susținut. „Am găsit spații și cu 500–600 de euro chiria. Dacă mai pui utilitățile și toate taxele, nu ai cum. Ai putea doar dacă ai pune niște prețuri la care nu ți-ar mai veni clientele”, explică femeia.
Situația o obligă să lucreze în continuare într-o zonă vulnerabilă, pe care nu încearcă să o ascundă. Spune că își plătește singură contribuțiile pentru sănătate și pensie, dar că nu își permite costurile unui spațiu comercial separat.
Clientele ajung la ea „din gură în gură”
Doamna Maria nu își promovează atelierul prin reclame. Nu are magazin și nici vitrină. Clientele ajung la ea aproape exclusiv prin recomandări.
„Dacă îți fac o bluză sau o rochie și te duci undeva îmbrăcată cu ea, iar unei prietene îi place, te întreabă unde ai făcut-o. Așa vin clientele, din gură în gură”, spune croitoreasa.
Unele femei îi sunt cliente de ani întregi. Le cunoaște măsurile, preferințele și modelele pe care le-au purtat la diferite evenimente.
În atelier se află inclusiv materiale lăsate de cliente cu mult timp în urmă. Doamna Maria spune că își amintește cui aparține aproape fiecare bucată de material și ce model urma să fie realizat, chiar dacă au trecut ani.
Totuși, spațiul a devenit neîncăpător, iar unele cliente nu s-au mai întors după haine sau materiale. Croitoreasa spune că va fi nevoită să facă ordine și să renunțe la lucrurile abandonate de foarte mult timp.
Rochiile de ocazie, partea preferată a meseriei
Deși face și retușuri, pantaloni, veste, cămăși, costume sau ii, doamna Maria spune că rochiile de ocazie sunt „viața ei”. „Dacă aș putea să fac numai rochii de ocazie, numai asta aș face”, mărturisește femeia.
Realizează rochii cu corset, spatele gol, trenă, aplicații, dantelă, mărgele sau pietre. Multe dintre detalii nu pot fi cusute la mașină și trebuie lucrate manual.
Atunci când materialul este acoperit cu pietre sau mărgele, acul mașinii le-ar putea sparge. De aceea, corsetul, fermoarul și aplicațiile sunt uneori montate complet de mână.
O rochie complicată poate însemna zile întregi de lucru, de dimineața până seara. Pentru un model realizat într-un interval foarte scurt, doamna Maria spune că a lucrat trei zile aproape fără întrerupere, astfel încât clienta să poată pleca duminică seara cu rochia terminată.
Prețul este stabilit în funcție de numărul de ore lucrate și de complexitatea modelului. Croitoreasa își notează ora la care începe fiecare etapă și ora la care o termină.
„Eu calculez cât am muncit. Scriu când m-am apucat de croit, cât mi-a luat prima probă, când am lucrat din nou la rochie. La final adun orele”, explică ea.
Pentru o rochie de ocazie complexă, realizată din materialul adus de clientă, manopera poate ajunge la aproximativ 750–800 de lei. Furniturile folosite în interior, precum întăriturile sau cupele corsetului, sunt de regulă asigurate de croitoreasă.
Pandemia a oprit rochiile de ocazie
Perioada pandemiei a fost una dintre cele mai dificile din întreaga sa carieră. Evenimentele au fost anulate, iar clientele nu au mai comandat rochii.
Timp de aproape doi ani, doamna Maria s-a ocupat mai ales de retușuri și modificări pentru haine cumpărate din magazine sau din second-hand.
„Am suferit în cei doi ani în care nu am făcut rochii de ocazie. Fratele meu îmi spunea că îmi dă el bani să cumpăr materiale, numai să fac rochii, și vedem noi după aceea unde le vindem”, povestește aceasta.
Nici retușurile nu au fost întotdeauna ușoare. Unele haine cumpărate din magazine second-hand ajungeau în atelier fără să fi fost spălate. Substanțele folosite pentru dezinfectarea lor îi provocau iritații pe mâini. De atunci, le cere clientelor să spele hainele înainte de a le aduce pentru modificări.
Mai merită croitoria?
Răspunsul doamnei Maria este categoric: pentru ea, da. Veniturile diferă de la o lună la alta, în funcție de sezon, de numărul comenzilor și de complexitatea produselor. Lunile cu nunți, botezuri și banchete sunt mai aglomerate, în timp ce perioadele fără evenimente aduc mai ales retușuri.
Faptul că lucrează acasă o ajută să își organizeze singură programul. Uneori începe lucrul foarte devreme, iar alteori se trezește noaptea și continuă o rochie.
Avantajul este că nu mai plătește chirie pentru un atelier și nu mai depinde de salariul oferit de o fabrică. Dezavantajele sunt lipsa unei forme juridice, nesiguranța și numărul mare de ore petrecute la mașina de cusut.
Cu toate acestea, nu s-ar întoarce într-o fabrică. „Dacă aș lucra pe salariul dintr-o croitorie, iarna poate nu mi-aș plăti nici factura. Acasă muncesc mult, dar măcar muncesc pentru mine”, spune doamna Maria.
„Păcat că nu se mai învață meserii”
După zeci de ani petrecuți în croitorie, femeia privește cu regret dispariția școlilor profesionale și lipsa tinerilor interesați să învețe meseria.
În trecut, în Ploiești și în alte localități din Prahova existau mai multe fabrici, cooperative și școli în care elevii puteau învăța croitoria. Astăzi, multe dintre aceste ateliere s-au închis, iar specializările au dispărut.
„Nu mai sunt școli de croitorie. Sunt pentru ospătari sau bucătari, dar pentru croitorie nu prea mai sunt. E păcat că nu se mai ține cont de meserie și că nu mai sunt învățați copiii să facă ceva cu mâinile lor”, spune femeia.
Ea crede că o meserie poate oferi un sprijin chiar și celor care aleg un alt domeniu de activitate. „Poți să ai un serviciu și, când ajungi acasă, să mai lucrezi ceva, să mai scoți un bănuț. Dar trebuie să știi să faci ceva.”
În atelierul amenajat acasă, printre rochii cu trenă, corsete și materiale păstrate pentru cliente, doamna Maria continuă să facă ceea ce a învățat singură la 19 ani. Nu are firmă, nu are vitrină și nu își face reclamă. Are însă cliente care se întorc și recomandări care circulă din om în om.
Iar după atâtea decenii, spune că încă se bucură de fiecare dată când o bucată de material se transformă într-o rochie pe care cineva o va purta într-una dintre cele mai importante zile ale vieții.
