Un kilogram de grâu poate pleca din curtea fermierului cu aproximativ 70–80 de bani. La capătul celălalt al lanțului, o franzelă de 300 de grame costă în jur de 2,50–3 lei, iar sortimentele speciale, feliate și ambalate pot ajunge la 10, 15 sau chiar 16 lei bucata. Cum se ajunge de aici până aici? Cine ia cea mai mare parte din bani? Și, mai ales, cât din prețul pe care îl plătim pentru pâine reprezintă, în realitate, valoarea grâului cultivat de fermier?
Din articol
Observatorul Prahovean a realizat, cu sprijinul specialistului în agricultură Marian Marcu, un experiment video care urmărește simbolic drumul banilor de la bobul de grâu până la pâinea de pe masa românilor.
Rezultatul arată un paradox tot mai greu de ignorat: materia primă de la care începe totul reprezintă doar o mică parte din valoarea produsului final, în timp ce fermierul, cel care își asumă riscul unui întreg an agricol, spune că vinde în această vară la un preț care, în multe cazuri, nu îi mai acoperă costurile de producție.
EXPERIMENTUL VIDEO POATE FI URMĂRIT LA FINALUL ARTICOLULUI.
Grâul s-a ieftinit. Pâinea, nu
Recolta bună din această vară a pus presiune pe prețurile oferite agricultorilor. Potrivit informațiilor din piață și situației semnalate de fermierii din Prahova, în perioada recoltării există oferte care coboară spre 0,70–0,80 lei pentru kilogramul de grâu, în funcție de calitate, condițiile de livrare și momentul vânzării.
Pentru agricultorii care nu dispun de capacități proprii de depozitare și sunt obligați să vândă imediat după recoltare, presiunea este și mai mare.
Este exact momentul în care piața abundă de marfă, iar puterea de negociere a producătorului scade.
La raft însă, consumatorul nu vede o ieftinire comparabilă.
O franzelă simplă de aproximativ 300 de grame poate costa 2,50–3 lei, în timp ce sortimentele speciale, cu maia, semințe sau alte ingrediente, precum și produsele feliate și ambalate, pot trece de 10 lei și pot ajunge, în funcție de gramaj și marcă, la 15–16 lei.
Explicația este simplă doar la prima vedere: pâinea nu este grâu. Între lan și raft există un întreg lanț economic.
De la 70 de bani kilogramul la pâinea de 3 lei
Grâul recoltat trebuie transportat, depozitat și măcinat. Făina trebuie apoi transportată la brutărie, transformată în aluat, dospită și coaptă. Pâinea trebuie răcită, uneori feliată și ambalată, apoi încărcată în mașini și distribuită zilnic către magazine.
Fiecare etapă înseamnă costuri. Moara plătește energie, salarii, transport, mentenanța și amortizarea utilajelor.
Brutăria plătește făina și celelalte ingrediente, dar și energia electrică, gazele sau alți combustibili folosiți pentru producție, salariile angajaților, mentenanța echipamentelor, spațiile de producție, ambalajele și transportul.
Distribuitorul are propriile cheltuieli cu mașinile, carburanții, personalul și logistica.
Comerciantul adaugă, la rândul său, marja necesară funcționării magazinului și suportă inclusiv pierderile generate de produsele proaspete care rămân nevândute.
Peste întregul circuit economic există taxe și impozite, inclusiv cele încorporate indirect în costurile energiei, carburanților, salariilor și serviciilor utilizate.
Așadar, diferența dintre valoarea grâului și prețul pâinii nu ajunge într-un singur „buzunar”.
Este împărțită de-a lungul unui lanț în care aproape fiecare verigă reclamă, la rândul său, costuri tot mai mari.
Cât grâu există, de fapt, într-o franzelă?
Aici apare una dintre cele mai interesante concluzii ale experimentului.
Dintr-un kilogram de grâu nu rezultă un kilogram de făină albă. Randamentul diferă în funcție de tipul de măcinare și de sortimentul obținut. La rândul său, făina este amestecată cu apă și celelalte ingrediente, astfel încât greutatea produsului finit nu poate fi comparată direct cu greutatea grâului.
Un calcul orientativ arată însă cât de redusă este valoarea materiei prime agricole în prețul unei franzele.
Dacă kilogramul de grâu este cumpărat de la fermier cu 0,70–0,80 lei, valoarea grâului necesar pentru producerea unei franzele de aproximativ 300 de grame poate fi de ordinul câtorva zeci de bani, în funcție de rețetă și de randamentul de măcinare.
Cu alte cuvinte, o reducere de 10 bani a prețului kilogramului de grâu produce o economie de doar câțiva bani la nivelul unei singure franzele.
Acesta este și motivul pentru care prăbușirea prețului grâului nu determină automat o scădere spectaculoasă a prețului pâinii.
Pentru fermier însă, aceiași 10 bani în minus înseamnă 100 de lei pierduți la fiecare tonă vândută. La sute sau mii de tone, diferența devine uriașă.
Fermierul își asumă riscul unui an întreg
În tot acest lanț există însă o diferență fundamentală.
Fermierul investește înainte să știe ce va recolta și, mai ales, la ce preț va putea vinde. Plătește sămânța, îngrășămintele, tratamentele, motorina, lucrările mecanizate, salariile, arenda și celelalte costuri ale exploatației. Apoi depinde de vreme, de producție și, în final, de piață.
O recoltă mare, care în mod normal ar trebui să fie o veste bună, poate deveni paradoxal o problemă atunci când oferta abundentă împinge prețurile în jos.
În Prahova, fermierii consultați de Observatorul Prahovean vorbesc despre un prag de rentabilitate care poate trece de un leu pentru kilogramul de grâu, în funcție de tehnologia folosită și de costurile fiecărei exploatații.
La 70–80 de bani kilogramul, calculele devin extrem de dificile, iar pierderile uriașe!
De ce nu se ieftinește pâinea dacă se ieftinește grâul?
Pentru că prețul grâului reprezintă doar una dintre componentele costului final.
În ultimii ani, brutăriile și industria alimentară au fost afectate de creșterea costurilor cu energia, salariile, transportul și serviciile. România continuă, de altfel, să se confrunte în 2026 cu una dintre cele mai ridicate rate ale inflației din Uniunea Europeană.
Datele Eurostat pentru luna mai indicau o rată anuală a inflației armonizate de 9,7% în România, cea mai ridicată dintre statele membre UE. În acest context, ieftinirea unei singure materii prime nu este suficientă pentru a anula presiunile existente pe restul lanțului economic.
Mai mult, Comisia Europeană arată că majorarea TVA și a accizelor, precum și eliminarea plafonării prețului energiei electrice au contribuit la presiunile inflaționiste din România.
Asta nu înseamnă că fiecare pâine trebuie să fie scumpă sau că fiecare marjă practicată pe lanț este automat justificată. Înseamnă însă că diferența dintre cei 70 de bani primiți pentru un kilogram de grâu și cei 3 lei plătiți pentru o franzelă nu poate fi considerată, integral, profit.
Marele paradox: România produce grâu, dar valoarea se adaugă după poarta fermei
Adevărata problemă scoasă la lumină de acest experiment este alta.
România rămâne un producător agricol important, dar o parte considerabilă din valoarea economică nu este creată în câmp, ci după ce materia primă părăsește ferma.
Cine depozitează poate alege momentul vânzării. Cine procesează adaugă valoare. Cine transformă făina în produse finite adaugă și mai multă valoare. Cine construiește un brand, ambalează și vinde direct consumatorului poate obține un preț și mai mare.
Fermierul care vinde grâul direct din combină rămâne, de cele mai multe ori, la începutul lanțului și în poziția cu cea mai mică putere de negociere.
De aceea, întrebarea „cine ia diferența dintre grâul de 70 de bani și pâinea de 3 lei?” nu are un singur răspuns.
Banii se împart între procesare, energie, salarii, transport, logistică, taxe, comerț și marjele fiecărei companii implicate. Dar experimentul Observatorului Prahovean scoate la iveală o realitate imposibil de ignorat: cel care produce materia primă fără de care pâinea nu ar exista ajunge să primească doar o fracțiune din suma plătită de consumator la raft.
Iar în vara anului 2026, pentru mulți fermieri, acea fracțiune riscă să nu mai însemne nici măcar profit.
Cine rămâne, până la urmă, cu „bucata mare”?
Dacă fermierul primește tot mai puțin, iar cumpărătorul plătește tot mai mult, unde se pierde echilibrul pe drumul dintre bobul de grâu și pâinea de pe masă?
Răspunsul nu încape într-o singură monedă și nici într-un singur „buzunar”. Dar un lucru este cert: într-o economie în care materia primă pleacă ieftin din fermă, iar produsul finit ajunge tot mai scump la consumator, cei de la începutul și de la sfârșitul lanțului par să fie cei care simt cel mai puțin beneficiile lui.
Marele câștigător pare să fie statul. Încasează taxe, impozite, TVA. Următorul mare câștigător??? Băieții din energie care vând gaz, combustibili sau energie electrică.
Iar fermierului, după un an de muncă și după o recoltă care ar fi trebuit să fie motiv de bucurie, riscă să-i rămână, la propriu și la figurat, doar firimiturile.
