În România, pare că cel mai greu lucru de realizat este construirea unui spital. De zeci de ani, proiectele se opresc la stadiul de machete sau promisiuni de campanie. Și totuși, istoria orașului Ploiești ne reamintește că, odinioară, spitalele nu se ridicau din vorbe. Ci din generozitatea și respectul față de comunitate ale unor oameni care înțeleseseră ce înseamnă cu adevărat filantropia.
Cine a fost Gheorghe Constantinescu
Unul dintre acești oameni a fost Gheorghe Constantinescu. Un român macedonean stabilit în Ploiești, care, după ce a reușit în afaceri, a ales să ofere ceva înapoi orașului care l-a primit și în care s-a îmbogățit.
Povestea spitalului ridicat de el începe în 1863. Atunci a cumpărat o casă pe strada Buna Vestire, ce a devenit căminul familiei sale. A prosperat, a cumpărat moșii în Prahova și Buzău, vie lângă Urlați și prăvălii în centrul orașului. Iar în 1895, pe un teren din apropierea casei, a pus piatra de temelie a unui spital. Acesta avea să poarte numele său și al soției: Spitalul „Gheorghe și Ana Constantinescu”.
Vorbim despre locația de pe strada Buna Vestire, aparținând Spitalului Județean de Urgență Dr. Constantin Andreoiu Ploiești. Adăpostește trei secții importante, respectiv psihiatrie, nefrologie și diabet și boli de nutriție.
Testament
Inaugurat în 1900, cu 20 de paturi, spitalul era un act de dăruire, nu doar un edificiu. Testamentul lui Gheorghe Constantinescu vorbește clar despre intențiile sale:
„Din această avere a mea mobilă și imobilă… o parte o consacru la opere de binefacere pentru orașul în care am trăit și în care m-am bucurat de stima concetățenilor mei… suma rezultată o va întrebuința numai pentru întreținerea neîntreruptă a spitalului cu 20 de paturi, cu bolnavi și cheltuielile necesare, fără a i se schimba destinațiunea.”
Moștenirea lui a fost clară: o instituție medicală susținută din veniturile obținute din închirierea proprietăților familiei, menită să ofere îngrijire celor în nevoie.
În perioada interbelică, spitalul a fost modernizat și extins la 50 de paturi. A rezistat bombardamentelor din 1944 și a devenit maternitatea orașului, funcție pe care a păstrat-o parțial până în anii ’80.
Comuniștii i-au șters numele
Regimul comunist i-a schimbat numele în „Donca Simo”, ștergând voit amintirea ctitorului, dar nu și zidurile clădirii sale.
Odată cu apariția noii maternități din Mihai Bravu, spitalul donat a fost transformat în sediu pentru alte secții ale Spitalului Județean. Chiar dacă a fost reabilitat acum ceva ani, clădirea principal păstrează farmecul începutului de secol XX și, mai ales, amprenta unei dăruiri autentice.
Mărturia faptului că acest spital a fost un act caritabil se regăsește nu doar în arhivele orașului, ci și pe monumentul funerar al lui Gheorghe Constantinescu, aflat în curtea Mănăstirii Ghighiu.
Astăzi, când construcția unui spital pare o epopee fără sfârșit, povestea spitalului donat de Gheorghe Constantinescu rămâne o lecție de responsabilitate, altruism și respect față de comunitate. Un exemplu care ar trebui nu doar citit, ci urmat.
M-ai ferit Dumnezeu să fiu internată aici dar trec mereu prin fața spitalului. A fost renovat prin-năuntru dar în fața spitalului este junglă. Nu știu dacă aparține de primărie sau de spital dar se poate tunde iarba și toaleta pomii. Dă un aer de clădire părăsită.